Timpul prezent

Jurnalista Alexandra Tănăsescu, de la platforma online „Cultura la dubă”, a scris recent despre condițiile improprii în care sînt depozitate, de peste 4 ani, manuscrisele lui George Enescu în curtea Muzeului Național „George Enescu”, în containere care, conform surselor jurnalistei, „nu respectă normele prevăzute de lege pentru depozitarea bunurilor mobile de patrimoniu”. În urma acestor dezvăluiri, Alexandra Tănăsescu a fost sunată de conducerea Muzeului Național „George Enescu”, în timpul discuției intervenind o persoană care s-a recomandat reprezentantul legal al Ministerului Culturii. Jurnalista a fost intimidată și amenințată cu plîngere penală. În urma intimidărilor și amenințărilor, Mapping Media Freedom, platforma Centrului European pentru Libertatea Presei și a Mass-Media, a emis o alertă pe numele jurnalistei Alexandra Tănăsescu de încălcare a libertății presei. Peste 100 de personalități culturale semnează o scrisoare deschisă adresată președintelui României, prim ministrului și ministrului culturii, în care solicită, între altele, mutarea manuscriselor din containere, în condiții de depozitare profesioniste, demne de statura lui George Enescu. Am vorbit cu Alexandra Tănăsescu despre investigația sa cu privire la condițiile în care sînt păstrate manuscrisele lui George Enescu, despre importanța jurnalismului cultural de investigație și despre amenințările pe care le-a primit în urma publicării articolului. Alexandra Tănăsescu: „Totul a început, ironic, de Ziua Națională a Culturii, pe 15 ianuarie 2026, cînd eu am făcut o postare pe Facebook despre niște subsoluri oribile în care lucrează restauratorii Muzeului Național de Istorie. Acea postare a devenit virală, a ajuns la foarte mulți oameni și atunci am început să primesc în privat foarte multe mesaje, de la oameni care chiar țin la patrimoniu și sînt în contact direct cu el, în care eram invitată: veniți să vedeți ce e la muzeul cutare, veniți să vedeți ce e aici. Și așa am intrat în legătură cu o primă sursă care m-a invitat să văd care este situația de la Muzeul Enescu. Am aflat, șocată și eu, că bunurile de patrimoniu sînt ținute în containere. Nu mi-a venit să cred pînă nu am primit dovezi, imaginile pe care le-ați putut vedea și voi în articol. Iar apoi investigația a durat aproximativ o lună și jumătate, timp în care am vorbit cu mai multe surse care au confirmat cele spuse de sursa inițială. Am încercat în permanență să obțin acordul conducerii de a avea un interviu filmat la muzeu, să putem avea o discuție cu doamna director. Am sunat-o de mai multe ori, m-a tot amînat. Inițial a spus că are nevoie de acordul ministrului, că din partea dumneaei nu e o problemă. După care a invocat niște investigații medicale în care este prinsă și timp de aproximativ o lună m-a tot amînat. După care, într-un final, i-am spus că dacă nu dorește să vorbim, eu pot trimite solicitare scrisă. Și a zis: nu consider că este un subiect de interes public. Am trimis întrebările pe care le-am avut pe mail. Iar răspunsul a fost că acelea sînt informații care țin de secret de serviciu și securitatea patrimoniului și că, dacă totuși o să public articolul, eu mă voi supune - citez - «nesocotirii legii».”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Îndrăgita scriitoare Narine Abgarian a fost zilele acestea la București pentru a-și lansa romanul „Oameni care vor fi mereu cu mine”, apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Luanei Schidu.„Oameni care vor fi mereu cu mine” spune povestea mai multor generații ale unei familii armene, poveste despre greutăți și traume dar și despre multă iubire și tandrețe. Războaiele, pogromurile, conflictele dintre armeni și azeri marchează destinul tuturor personajelor din carte și totuși, în ciuda tragediilor, există speranță și ea vine din umanitate, din gesturile salvatoare și din iubire. De altfel, în toate cărțile sale, Narine Abgarian  pune accentul pe speranță, pe umanitate, pe ceea ce poate salva. Adela Greceanu a stat de vorbă cu Narine Abgarian despre romanul „Oameni care vor fi mereu cu mine” dar și despre ce poate face literatura în vremuri tulburi. Interviul a fost tradus de Anton Breiner.Narine Abgarian: „Cred că este o alegere inconștientă a fiecărui om în ce sentimente să creadă. Asta ține de temperamentul scriitorului, poate unora le e mai ușor să scrie de pe fundul abisului, altora le e mai ușor să se dea deoparte de marginea lui. Dacă ne referim, de exemplu, la Dostoievski sau la Faulkner, ei mai degrabă au aruncat o privire într-un abis atît de adînc încît omul poate să înnebunească din cauza sentimentelor traumatice care sînt acolo. Mie mi-e greu să scriu așa și de aceea prefer să las insulițe de speranță, ca și cititorilor mei să le fie mai ușor să citească lucrurile astea.”Fetița este cea care descoperă treptat tragediile familiei și tot ea este cea care va duce mai departe moștenirea familiei, sprijinindu-se pe cei dinaintea ei, pe strămoși, acei „oameni care vor fi mereu cu mine” din titlul cărții. De ce ați construit acest roman punînd în centru figura Fetiței?Narine Abgarian: „Pentru că este o carte foarte personală, foarte sinceră și pentru mine a fost mai ușor să o scriu prin ochii unui copil care privește lumea de jos în sus, nu de sus în jos. Copiii sînt cele mai sincere ființe, în toate manifestările lor, și în alea bune și în alea rele. Și, desigur, vorbind despre acele lucruri atît de importante pentru o întreagă generație de oameni împreună cu care am crescut, am vrut să povestesc cît se poate de sincer. Și asta a fost, de asemenea, prima carte pe care am scris-o pentru adulți și cu fiecare cuvînt pe care îl scriam, eu practic învățam cum se face asta.”Cartea se încheie cu învățăturile străbunicii Tamar și cu această frază: „Iubirea e ceea ce face ca viața să merite trăită”. Cum ați ajuns la acest final?Narine Abgarian: „N-aș spune că aveam fraza asta pregătită și mă îndreptam spre ea. Este probabil mai degrabă rezultatul unui catharsis emoțional și al dorinței de a pune punct exact în felul în care îmi doresc eu să pun punct. Eu chiar cred că dragostea e ceea ce ne ajută să supraviețuim, dragostea fizică, emoțională, morală și că trebuie să ne ținem de ea.” Ce poate spune literatura în vremuri tulburi, cum sînt cele pe care le trăim?Narine Abgarian: „Literatura trebuie să rămînă sinceră, nu trebuie să vorbească în lozinci și nu trebuie neapărat să caute să arate drumul spre un viitor luminos. Eu cred că dacă vrem să schimbăm lumea în mai bine, trebuie să respectăm această regulă a sincerității și a autenticității, nu doar în literatură, dar și în viața oricărui om. Ca în acel proverb biblic, fă ceea ce trebuie să faci și va fi ceea ce trebuie să se întîmple.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Într-un context geopolitic complicat, marcat de incertitudini – mai ales în relație cu Statele Unite ale Americii – președintele francez a lansat o reflecție la nivel european cu privire la disuasiunea nucleară. Emmanuel Macron a făcut o propunere de cooperare nucleară pentru Germania și a invitat mai multe state, inclusiv România, la discuții despre extinderea umbrelei nucleare a Franței. Cum ar funcționa, politic, și mai ales tehnic o astfel de umbrelă nucleară? L-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.Claudiu Degeratu: „Se trece de la conceptul de descurajare pentru teritoriul național francez. Viziunea președintelui Franței este de a extinde ideea de descurajare spre un concept de descurajare avansată, folosind întreg spațiul euroatlantic. Pentru că noile generații de rachete hipersonice sînt mult mai performante faţă de cele de acum 30 de ani, față de rachetele sovietice dinainte de 1989, parcurg distanța mult mai rapid și dacă vizează o țintă pe teritoriul francez, atunci trebuie să fii pre-poziționat avansat în altă țară pentru a anticipa, în momentul lansării acestor rachete hipersonice. Altfel, neavînd această pre-poziționare avansată, nu poți să reacționezi la timp. Franța vrea să dezvolte o nouă tehnologie de rachete și un alt sistem de monitorizare a amenințărilor nucleare, dar în același timp are nevoie și de spațiu, geografic vorbind, să poziționeze o nouă tehnologie de capabilități nucleare împreună cu aliații în anumite zone strategice pentru a preîntîmpina. Așa cum apărarea Statelor Unite se face și prin scutul de la Deveselu, deci la mii de kilometri de teritoriul american, pentru că trebuie să acopere acest decalaj de viteză, care este mult îmbunătățit la o rachetă hipersonică. (...) Umbrela nucleară americană s-a dezvoltat de la început, din timpul Războiului Rece, împreună cu un sistem de garanții pentru țările aliate. Deci, descurajarea nucleară și descurajarea convențională NATO, împreună, erau un izvor de garanții de securitate pentru toate statele membre. Nu același lucru se are în vedere în acest moment de către Franța. Franța vrea să mărească capacitatea Franței de a descuraja Federația Rusă, ceea ce este și în avantajul nostru.” Ce ar trebui să răspundă țara noastră la invitaţia de a participa la discuţiile despre umbrela nucleară franceză?Claudiu Degeratu: „Ţara noastră va merge pe calea dialogului, în sensul în care va schimba, cu siguranță, o serie întreagă de puncte de vedere, în calitate, în special, de partener strategic al Franței. Deci, cadrul este pregătit. România nu se va opune unui dialog francez cu alți aliați. Asta este foarte clar. În același timp, România, într-adevăr, trebuie să își definească poziția ca țară aliată nenucleară. Noi, în cadrul NATO, spunem că nu producem, nu stocăm, nu vom folosi arme nucleare, dar participăm la tot procesul de planificare strategică nucleară, adică avem acces la informații și ne exprimăm poziția vis-a-vis de amenințări, de starea de securitate a alianței. Același lucru se va întîmpla și în format bilateral româno-francez. Putem să imaginăm, din acest moment, faptul că România, cu siguranță, va avea un schimb constant, și profesional și politic, în materie de stare a securității, mai ales pe flancul estic. Franța se bazează pe noi, cel puțin pentru această zonă a regiunii extinse a Mării Negre, ca să participăm la această evaluare și planificare nucleară, pentru că ea nu înseamnă că trebuie neapărat să ai arme nucleare, ci trebuie să participi la partea de evaluare, de identificare a unor posibile riscuri, de identificare a unor stări de criză și așa mai departe. Acest lucru mărește și solidaritatea noastră și, în același timp, sporește și încrederea aliaților, mai ales în relația bilaterală.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Potrivit unor noi reglementări, autoritățile locale pot decide dacă mai permit sau nu funcționarea sălilor de jocuri de noroc. Unii primari au anunțat deja că vor pleda în consiliile locale pentru interzicere, invocînd efectele sociale nefaste ale dependenței de jocuri de noroc. Alții, în schimb, preferă să le păstreze. Industria jocurilor de noroc este deosebit de profitabilă și poate fi o sursă de venituri la bugetul local. Ce înseamnă concret această industrie în România și ce impact au noile reglementări pentru comunitate? Care e impactul dependenței de „păcănele” asupra celor care joacă și asupra familiilor lor? Am întrebat-o pe Raluca Durbacă, coordonatoarea proiectelor „Teritoriu, bani, dependență” și „Algoritmi și adicție”, studii interdisciplinare privind jocurile de noroc în România.Aproape că ne-am obișnuit cu prezența sălilor de jocuri de noroc.Sînt foarte vizibile, sînt integrate într-o normalitate a vieții cotidiene. Printre magazine de cartier, printre farmacii și birouri de schimb valutar, găsim aceste săli de jocuri de noroc cu reclame luminoase, uneori foarte vizibile. Ce spune această proliferare a sălilor de jocuri despre noi, despre societatea noastră? Raluca Durbacă: „Cred că vorbește despre o societate care își caută, pe de-o parte, răspunsuri la dificultățile economice în cîștiguri iluzorii, promise de către industria de jocuri de noroc. Pe de altă parte, avînd în vedere că întreaga industrie de jocuri de noroc își marketează produsele ca fiind destinate timpului liber și activităților din timpul liber, se pare că sîntem o societate care nu-și găsește alte spații în care să-și petreacă timpul, să socializeze și să lege prietenii.”Este această lege prin care consiliile locale pot decide dacă permit sau nu existenţa sălilor de jocuri pe teritoriul localităţii pe care o administrează o măsură eficientă pentru combaterea dependenței de jocuri de noroc? Raluca Durbacă: „Combaterea dependenței de jocuri de noroc are nevoie de mai multe tipuri de măsuri. Cu siguranță nu este o măsură atît de radicală pe cît pare la prima vedere. E mai degrabă o mișcare de creare a unui capital politic din partea primarilor, politicienilor. Industria deja migrează în online. E mult mai convenabil pentru un operator să nu mai plătească chirie, să nu mai închirieze aparate, să nu le mai întrețină, să nu mai plătească angajați. În online e Vestul sălbatic, din păcate. Nu există neapărat enorm de multe modalități de a reglementa industria în online. Nu e extrem de bine studiat felul în care poate fi reglementată industria în online. Iar măsurile de combatere a dependenței sînt multiple. Încep de la campanii de conștientizare și informare pînă la inițiative diverse de oferire de ajutor pentru dependenți, la educație continuă cu privire la dependență, cu privire la comportamentul de joc compulsiv.”Care e impactul dependenței asupra celor care joacă și asupra familiilor lor? Raluca Durbacă: „Cred că cel mai grav tip de dependență e dependența de păcănele. E cea care se instalează cel mai rapid, asta spun studiile. Din păcate, e un tip de dependență care are o rată de suicid destul de ridicată. 25% dintre dependenți au gînduri suicidale sau morbide, sau dorință de a se automutila. Nu știu dacă mai țineți minte, acum cîțiva ani o persoană s-a aruncat la metrou, strigînd Opriți păcănelele! Impactul e foarte mare, nu doar asupra finanțelor, dar şi asupra identității persoanei dependente de jocuri de noroc. Pentru că dependența înseamnă destul de multă minciună – te ascunzi de familie, de prieteni, de cei cu care ai relații personale, îi minți, le furi bani din casă, furi de la locul de muncă, ca să poți să joci în continuare, să poți să-ți alimentezi viciul.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Zeci de femei au fost ucise în România în 2025, de parteneri sau de foști parteneri. Senatul a votat recent legea privind combaterea femicidului. Propunerea legislativă urmează să fie supusă dezbaterilor și votului în Camera Deputaților, for decizional. Cum este definit femicidul? De ce este nevoie de o lege privind femicidul și nu era suficientă legea care vizează omorul, în general? Ce prevede propunerea legislativă votată de Senat? Cum schimbăm mentalitățile, cum explicăm că nimic nu justifică violența de gen, cu atît mai puțin femicidul? Am întrebat-o pe activista feministă Andreea Bragă, de la Centrul FILIA.Andreea Bragă: „Crima comisă împotriva unei femei pentru că este femeie – asta este definiția cea mai simplă a femicidului. Este o recunoaștere pentru prima dată în legislația românească a acestui concept. Asta ne oferă un prim pas pentru a putea înțelege un pic mai bine cauzele, fenomenul per ansamblu și pentru a putea adopta măsurile potrivite în ideea de a preveni. Ceea ce ne dorim prin această lege este ca statul român să-și asume niște măsuri în primul rînd de prevenire a femicidului și a violențelor care îl preced.”Ce prevede propunerea legislativă votată de Senat?Andreea Bragă: „Este un proiect complex, structurat în mai multe părți. O bună parte din secțiunea civilă, să-i spunem așa, urmărește, pe de o parte, recunoașterea fenomenului de femicid, definiția femicidului, așa cum există și în alte state, adică o conceptualizare. Și, pe de altă parte, ceea ce este foarte important, instrumente de colectare detaliată a datelor privind violența împotriva femeilor și violența de gen, în general. Dar și introducerea unor modalități de evaluare a riscului, atît la nivelul parchetelor, pentru ca acestea să înțeleagă fenomenul complex al violenței domestice și să poată lua măsuri de protecție mult mai devreme. Nu în ultimul rînd, există și o componentă legată de educație, adică introducerea egalității de gen în sistemul public de învățămînt, pentru ca tinerii să învețe cît mai devreme despre aceste valori, despre ce înseamnă parteneriatul, ce înseamnă relații sănătoase. Iar apoi urmează modificări ale codului penal, care prevăd circumstanțieri în cazul omorului calificat, care recunosc gravitatea faptelor de omor comise în situații de control și dominare, la începerea sau încheierea unei relații, forțarea începerii unei relații, cît și în situaţii motivate de ură bazată pe gen, orientare sexuală, religie și așa mai departe. În afară de asta, proiectul de lege urmărește și eliminarea plîngerii prealabile pentru infracțiune de viol și agresiune sexuală, în varianta tip. În acest moment, pentru aceste infracțiuni, este nevoie ca o supraviețuitoare a violenței sexuale să înregistreze o plîngere prealabilă într-un termen de trei luni de la săvîrșirea faptei, deși aceste infracțiuni au fost făcute imprescriptibile, în urmă cu cîțiva ani. De multe ori, supraviețuitoarele violenței, care trec printr-o astfel de traumă sexuală, nu sînt pregătite într-un termen atît de scurt, de multe ori disociază ceea ce au trăit, au nevoie de terapie sau au nevoie de o perioadă mai lungă de timp pentru a accepta ceea ce au trăit și pentru a fi pregătite să ceară ajutorul autorităților sau să denunțe agresorul. (...) Și mai sînt elemente legate de modificări care vizează permiterea procurorilor să înceapă cercetarea din oficiu atunci cînd există infracțiuni din sfera violenței domestice, care sînt considerate mai ușoare, dar care, luate împreună, îți arată acel risc ridicat în care ar trebui să intervii cu niște măsuri de protecție mult mai devreme pe parcursul urmăririi penale.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Este a treia zi a războiului din Orientul Mijlociu. Continuă atacurile asupra Iranului, continuă atacurile Iranului asupra Israelului și asupra unor țări din Golf care găzduiesc baze americane. De ce Israelul și Statele Unite ale Americii au atacat Iranul, vizînd o parte dintre figurile cele mai puternice ale Republicii Islamice? Ce se întîmplă în Iran după ce au fost ucişi liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, și mai mulți oficiali militari de rang înalt? Care e situația opoziției iraniene? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române.Ioana Constantin-Bercean: „Cred că orice analiză serioasă privind evenimentele în desfășurare trebuie să înceapă exact cu această întrebare: care este strategia, care este obiectivul principal al acestui război? Pentru că am plecat de la obiectivul declarat de destructurare a programului nuclear militar al Iranului, apoi s-a schimbat discursul înspre programul de rachete balistice al Iranului, iar cele mai recente declarații au venit în sensul schimbării de regim. Iar cu cîteva momente înainte ca noi să ne întîlnim, am ascultat declarația secretarului de război, domnul Pete Hegseth, care spunea explicit că scopul nu este democratizarea Iranului și nici schimbarea de regim. Avem în acest moment cel puțin patru strategii puse pe masă și nu știm momentan care este obiectivul final. Putem doar să bănuim că este o inițiativă de remodelare a Orientului Mijlociu, de reafirmare a Statelor Unite ca hegemon la nivel global și în special în regiunea Asia-Pacific. Poate să fie Iranul doar un punct pe harta înspre China, înspre reasigurarea Statelor Unite că este factorul dominant în regiune, sau este pur și simplu un proces sui generis al cărui sfîrșit încă nu îl ştim.”Cine reprezintă puterea la Teheran acum, cînd vorbim?Ioana Constantin-Bercean: „Puterea la Teheran în ultimii cel puțin 20 de ani și în acest moment este reprezentată de Corpul Gărzilor Revoluției Islamice (Islamic Revolutionary Guard Corps – IRGC). Este o întreagă discuție despre influența și puterea pe care factorul religios, şi anume instituția liderului suprem și grupul de teologi din jurul acestei instituții, le-ar avea, le are într-o anumită măsură și le-a avut într-o foarte mare măsură pînă prin anii 2000. Dar din anii 2000-2005 încoace, puterea de facto este deținută de această entitate, care nu este doar una militară, ci are și o influență în structura economică, în structura societală iraniană. Regimul acesta este construit pentru a supraviețui.”Ce scenarii vedeți posibile pentru Iran? Ioana Constantin-Bercean: „Regimul cade, dar în locul lui va veni tot cineva din interior. Să vedem dacă, într-adevăr, oamenii vor ieși să protesteze, dar să vedem și cine va veni în loc, pentru că sînt aproape convinsă că o conducere impusă din exterior va duce la o nouă revoluție, la conflicte, ciocniri interne. Nu aș vorbi despre o criză de război sectarian, cum am văzut în Siria, pentru că avem o populație totuși majoritar șiită. Nu aș vorbi nici despre secesiune, așa cum se insinuează. Cel mai periculos lucru care cred că s-ar putea întîmpla ar fi prelungirea conflictului și aprofundarea lui, implicarea mai multor state. (...) Cît despre Iran, știți că este vorba aceea: Persia îl precede pe Mohamed cu multe secole. Trebuie să înțelegem și identitatea naționalistă, persană și chiar religioasă șiită. Sacrificiul pentru populație poate să fie perceput drept un sacrificiu care va conta peste generații, pentru că ei vor fi acolo mult după ce noi, Occidentul, vom fi plecat. Iar trauma istorică a iranienilor este bine cunoscută încă de la primele ingerințe externe.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

O capodoperă a literaturii europene din secolul XX, romanul „Istoria” de Elsa Morante a apărut în 2025 în limba română, în traducerea Cristinei Gogianu, în imprintul ANANSI de la Pandora M. Subintitulată „Un scandal care durează de zece mii de ani”, „Istoria”, apărută în 1974, ne spune povestea învățătoarei Ida Ramundo, o văduvă care face eforturi supraomenești ca să-și crească cei doi copii la Roma, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cînd locuitorii orașului se confruntă cu teroarea și foametea. Pe deasupra, Ida are rădăcini evreiești, un motiv în plus să trăiască în teroare. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, copilul cel mare, Nino, este membru al organizației fasciste Cămășile negre. Copilul cel mic, Useppe, se naște în urma unui viol comis de un tînăr soldat german, în trecere prin Roma. Povestea Idei și a celorlalte personaje este construită pe o osatură istorică. Cartea începe cu o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din primele decenii ale secolului XX și se încheie cu o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din deceniile de după Al Doilea Război Mondial. Iar capitolele cărții poartă ca titlu cîte un an din perioada războiului și imediat de după și sînt precedate, de asemenea, de scurte treceri în revistă ale evenimentelor semnificative din anul respectiv - pentru Italia și pentru lumea întreagă cuprinsă treptat de război.Adela Greceanu a stat de vorbă cu traducătoarea Cristina Gogianu despre „Istoria” de Elsa Morante, despre viziunea autoarei italiene asupra artei romanului, despre redescoperirea acestei autoare și a forței sale narative. Cristina Gogianu: „Construcția romanului este o construcție-manifest. Elsa Morante nu face niciun gest în acest roman care să nu fie unul conștient. În titlul original, manifestul acesta este cu atît mai prezent pentru că avem „La Storia”, unde substantivul este scris cu majusculă. Și, inițial, cînd îl deschizi, romanul pare să înceapă cu evenimentele mari ale istoriei. Însă, ceea ce vrea Elsa Morante să scoată în evidență este, de fapt, povestea marginalilor. Și, atenție, vorbim de un roman care are jumătate de secol. Poate că astăzi ni se pare firesc să citim romane care au în prim-plan personaje marginale, personaje despre care istoria din manuale nu pomenește niciodată. Eroii ei sînt o văduvă și cei doi copii ai săi, dintre care un copil bastard, rezultat în urma unui viol. La momentul la care Elsa Morante scrie, romanul istoric nu mai era privit neapărat ca un gen foarte frecventabil, vorbim de un cu totul alt tip de scriitură care domina vremea respectivă, în anii ’70. Iar să aduci în prim-plan astfel de personaje marginale, ca să poți, de fapt, să vorbești despre istoria mare dintr-o cu totul altă perspectivă, este un lucru pe care i-l datorăm Elsei Morante. Nu doar ei, dar ea este unul dintre acești autori.”Cartea e captivantă, odată ce începi să o citești, te pomenești imersat de-a dreptul în povestea Idei și a celorlalte personaje.Cristina Gogianu: „Morante scrie în răspăr cu felul în care se scria la vremea aceea. Scrie cu ceea ce ea numește pasiunea pentru roman și scrie cu patos. Nu concepe scriitura ca fiind ceva față de care iei distanță. Nu concepe scriitura doar ca pe un joc intelectual, lingvistic, așa cum, de exemplu, neoavangarda făcea la momentul respectiv în Italia și nu numai, sau noul roman. Ea nu aderă la nici una dintre tendințele vremii sale. Și va primi foarte multe critici din toate părțile. Însă este crezul ei. Această pasiune care ne ține pe noi, cititorii, în paginile cărții vine tocmai din crezul Elsei Morante că scriitura asta ar trebui să însemne: ea crede teribil în puterea romanului de a te emoționa, în puterea ficțiunii de a aduce cititorii aproape în poveștile respective.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Guvernul a adoptat o ordonanță de urgență care prevede, între altele, diminuarea sporului pentru titlul științific de doctor de la 950 la 500 de lei brut lunar. Suma li se acordă numai celor care își desfășoară activitatea în domeniul pentru care dețin titlul și au în fișa postului atribuții obiective și cuantificabile care permit verificarea lunară a modului în care activitatea este valorificată suplimentar. Invitat: Cosmin Ciotloș, conf. dr. la Facultatea de Litere a Universității din București.Cum priviți această decizie a guvernului? Cosmin Ciotloș: „Cu o foarte rece nemulțumire. Și cînd spun rece nu mă refer doar la aspectul cifric. Cred că oricare dintre noi poate înțelege, în măsura în care este un om înțelegător - și ne place să credem că sîntem -, că situația economică a României nu este roz, prin urmare anumite constrîngeri bugetare trebuie să existe și că aceste constrîngeri sînt aplicabile tuturor domeniilor. Mirarea mea, care de data asta începe să se încălzească, vine din faptul că două dintre domeniile cele mai chinuite ale ultimilor 35 de ani, două dintre domeniile care au suferit mult în ultimii 35 de ani, adică educația și cultura, sînt și acum, din nou, cu un soi de cinism lovite aproape prioritar și aproape exclusivist. Noi funcționăm în ambele, așa încît e destul de straniu să te simți atacat pe două flancuri dintr-o dată. Pentru că n-a trecut luna de cînd ministrul culturii încerca să normeze, de asemenea la șubler, activitatea actorilor, care e în fond o activitate creativă și despre ale cărei mistere știm cu toții de cînd am pus mîna pe orice carte. Acum se pare că intră și educația în sectorul ei universitar în vizor, după ce astă-vară intrase sectorul pre-universitar. Și, fără să-mi doresc să fiu o Casandră, mă tem că am fost atunci cînd, astă-vară lansam fie individual, fie alături de alți colegi de la facultățile de Litere din Sibiu, din Cluj, cu Costi Rogozanu și cu alții, un soi de scrisoare deschisă care avertiza asupra acestui aspect: universitarii n-au de ce să stea liniștiți la gîndul că doar sectorul pre-universitar va fi lovit. Și gesturile de solidaritate așa se definesc: prin mîna întinsă celui căruia îi este greu în momentul cînd ție nu îți e greu. Altminteri, solidaritatea cu noi înșine e destul de ridicolă și de aceea m-am și abținut să iau din proprie inițiativă atitudine în chestiunea aceasta.”Ce spun acum colegele, colegii dumneavoastră de la Facultatea de Litere a Universității din București? Există vreo formă de organizare colectivă, vreun răspuns comun la această amenințare?Cosmin Ciotloș: „Mie mi-ar plăcea să existe forme de tip sindical. Recunosc că nu am întrebat, nu am sondat în mod oficial părerile. Evident că ele sînt proaste și evident că ele îi afectează financiar mai ales pe cei cu titluri, să spun așa, incipiente, pe asistenții și pe lectorii universitari. De la un prag încolo, adică odată cu statutul de conferențiar sau de profesor, salariul fiind ceva mai consistent, acest cuantum, care este egal, nu e totuși resimțit ca o lovitură. Însă ce aș vrea mult de tot să se înțeleagă e că nu problema sumei în sine - sau poate că sînt eu puțin idealist - este cea dureroasă. Dacă ne apucăm să facem socotelile contabile, constatăm și că banii aceștia nu sînt numaidecît vitali. Sigur că pentru unii pot fi importanți și asta e dureros. Banii aceștia nu sînt numaidecît vitali la nivel individual, dar cu siguranță nu salvează o economie, o întreagă economie. Ceea ce e însă dureros e faptul că din partea cealaltă se simte, în mod galopant, cancerigen, o lipsă de respect față de niște domenii care, în principiu, se hrănesc din respect.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Președintele american Donald Trump și-a susținut marți noapte discursul despre starea națiunii. A vorbit despre situația economică și reducerea inflației, despre politicile sale de combatere a imigrației. Discursul său a fost întrerupt de reacții ale unor politicieni din Partidul Democrat. I s-a strigat din sală „Ai ucis americani!”, cu referire la uciderea de către forțele federale a doi cetățeni americani în Minneapolis. Donald Trump a vorbit 1 oră și 48 de minute, ținînd astfel cel mai lung discurs despre starea națiunii din Statele Unite. Invitată: Raluca Alexandrescu, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Discursul a fost centrat în jurul ideii de „epocă de aur” pentru America.Sună faraonic, sună dictatorial, mai ales pentru noi, cei care am crescut în așa-zisa „epocă de aur”, dar chiar și pentru America, țara tuturor posibilităților. Poți construi o narațiune fondatoare cu un asemenea slogan, astăzi, în America? Raluca Alexandrescu: „E greu de spus, ezit să spun nu. Pentru că, pînă la urmă, dacă ne uităm la toată retorica fondatoare americană, ea se bazează pe o sumă întreagă de mituri. Și mitologia americană a jucat un rol foarte important în construcția narațiunilor politice și culturale ale acestei națiuni, încă de la fondarea ei. Nu este neapărat ceva excepțional introducerea elementului mitologic și oricum paralel cu realitatea, pe care îl constatăm în discursul președintelui Trump. Pe de altă parte, acest tip de discurs poate să aibă în continuare priză la un electorat foarte fidel și foarte fanatizat al aripii celei mai dure a MAGA și care în continuare e dispus să investească un capital de încredere masiv în discursul lui Trump. (...) Au fost o mulțime de verificări factuale care s-au făcut imediat după discurs și care au demonstrat clar că discursul nu este numai bombastic, hiperbolic, ci este pur și simplu împănat cu minciuni, cu cifre false, cu afirmații false, cu exagerări. Deci, discursul lui se ancorează în filozofia pe care a descris-o încă din primul său mandat, anume aceea a postrealității. Sîntem în postrealitate, sîntem într-o formă de refuz al realului. Nu contează că realul vine și ne dă în cap cu inflația, cu americanii uciși pe străzi, cu deportările. Important este că alegem în mod programatic să descriem o altă realitate decît a realului. (...) Nu întîmplător toată această structură a realității paralele e îmbrățișată de tot ecosistemul inteligenței artificiale, al rețelelor sociale. Un sociolog francez (Gérald Bronner) vorbește despre apocalipsa cognitivă, legată de felul în care adevărul este complet distorsionat și este împotriva realului.” O politiciană democrată  din Minnesota i-a strigat președintelui Trump, în timpul discursului său, „Ai omorît americani!”, referindu-se la uciderea de către forțele ICE a doi cetățeni americani, anul acesta, la Minneapolis. Ce impact au avut aceste tragedii asupra populației americane? Raluca Alexandrescu: „Din cîte se poate vedea, popularitatea lui Donald Trump a scăzut și în urma acestor incidente teribile, care au implicat în mod direct ICE. Pe de altă parte, însă, există o percepție diferită în funcție de state, pentru că sînt state care nu au suferit atît de mult din pricina politicilor agresive. ICE a avut comportamente diferite pentru state diferite. Acolo unde au existat dominante politice MAGA, favorabile MAGA, desfășurarea ICE a fost mult mai puțin brutală sau, în orice caz, mai puțin vizibil brutală decît în state ca Minnesota sau California, unde politica a fost clar de intimidare și de fragilizare a expresiei democratice a cetățenilor. Deci nu se poate spune dacă acest tip de politici va crește șansele democraților de cîștig la midterm elections.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Se împlinesc 4 ani de la invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina. În 24 februarie 2022, preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, la propunerea preşedintelui american de atunci, Joe Biden, de a-l ajuta să părăsească Ucraina, spunea o replică devenită celebră: „Am nevoie de arme, nu de taxi”. Şi Ucraina a primit arme şi ajutor din partea SUA şi a UE, astfel încît rezistă în continuare atacurilor Rusiei. Ce s-a întîmplat cu Ucraina în acest timp? Dar cu Europa şi Statele Unite? Care sînt perspectivele? Am întrebat-o pe Sabina Fati, autoare, jurnalistă şi doctor în istorie. Cea mai recentă carte a sa este „Cine râvneşte la Gurile Dunării? O călătorie pe timp de război în Delta extinsă” şi a apărut în 2024 la Humanitas.Cum rezistă Ucraina?Sabina Fati: „Rezistă destul de greu, pentru că banii vin tot mai rar și tot mai puțin, pentru că SUA mizează mai mult pe Moscova decît pe Kiev, pentru că europenii nu sînt într-o unitate în sprijinul Ucrainei, pentru că, deși armele pot fi înlocuite și vin dinspre Europa, oamenii nu pot fi înlocuiți. Se înțelege din declarațiile făcute de oficialii ucrainieni că sînt tot mai puțini soldați pe front, iar cei care au rămas sînt obosiți, răniți, hărțuiți. Și probabil că totul e din ce în ce mai greu, mai ales că în ultima vreme și orașele mari au fost lăsate fără curent electric, fără încălzire. Țara e devastată de război, așa cum știm. Zece milioane dintre locuitorii Ucrainei au plecat spre Occident. Deci, situația e destul de dramatică.”Rusia continuă să folosească sintagma „operațiune militară specială”, ba chiar să-i sancționeze pe cei care vorbesc despre război sau despre invazie. Ce relevanță mai are această formulă astăzi? Sabina Fati: „Singura relevanță e pentru Putin, îmi imaginez, și pentru propaganda lui. Din păcate însă, războiul propagandistic și hibrid a ajuns la noi. Noi sîntem într-un război hibrid, pe care oficialii noștri poate nu îl recunosc întru totul. Europa se află într-un război hibrid. Germania se plînge că drone rusești survolează bazele ei militare. În România dronele rusești survolează Estul țării, liniștite și fără să le deranjeze nimeni. Această „operațiune specială” s-a transformat într-un război hibrid care încet, încet ajunge în toată Europa. Şi sprijinul cel mai mare pentru acest război îl dau radicalii și extremiștii din toată Europa. Vedem că în toată Uniunea Europeană circa 30-35% din parlamente sînt formate din radicali, extremiști, naționaliști de toate felurile.”Am văzut deja că negociările de pace în mai multe formate nu duc nicăieri, ele sînt clasate drept constructive sau bune de delegați, dar niciodată nu se obține un rezultat.Ce urmează? Sabina Fati: „Rămîne de văzut dacă, într-adevăr, aceste negociări de pace vor duce la pace și mai ales la ce fel de pace, pentru că știm din istorie că pacea e de multe feluri și întotdeauna între condițiile păcii intră și teritorii conexe, intră și condiții conexe. Criminalii de război vor fi sau nu judecați? Noi, în România, poate sîntem surprinși că aproape 40% dintre români vor ca pacea să se facă oricum, inclusiv cu cedări teritoriale, dincolo de ceea ce au cîștigat rușii pe teren. În același timp, pentru că de Rusia depinde mai mult decît de Ucraina această pace, ei au condiții maximaliste. Un semn de întrebare este de ce europenii n-au început negocierile de pace? Pentru că problema pe care au ridicat-o a fost mereu: noi nu discutăm cu dușmanul. Şi atunci cum putem să facem pace dacă nu discutăm? Ar fi fost nevoie ca Europa să fie cea care dirijează negocierile de pace, nu SUA, în condițiile lui Trump. Pentru că vedem că toate presiunile care se fac sînt pe Ucraina, nu pe Rusia.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural