O capodoperă recuperată: „Istoria” de Elsa Morante

O capodoperă a literaturii europene din secolul XX, romanul „Istoria” de Elsa Morante a apărut în 2025 în limba română, în traducerea Cristinei Gogianu, în imprintul ANANSI de la Pandora M. Subintitulată „Un scandal care durează de zece mii de ani”, „Istoria”, apărută în 1974, ne spune povestea învățătoarei Ida Ramundo, o văduvă care face eforturi supraomenești ca să-și crească cei doi copii la Roma, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cînd locuitorii orașului se confruntă cu teroarea și foametea. Pe deasupra, Ida are rădăcini evreiești, un motiv în plus să trăiască în teroare. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, copilul cel mare, Nino, este membru al organizației fasciste Cămășile negre. Copilul cel mic, Useppe, se naște în urma unui viol comis de un tînăr soldat german, în trecere prin Roma. Povestea Idei și a celorlalte personaje este construită pe o osatură istorică. Cartea începe cu o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din primele decenii ale secolului XX și se încheie cu o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din deceniile de după Al Doilea Război Mondial. Iar capitolele cărții poartă ca titlu cîte un an din perioada războiului și imediat de după și sînt precedate, de asemenea, de scurte treceri în revistă ale evenimentelor semnificative din anul respectiv - pentru Italia și pentru lumea întreagă cuprinsă treptat de război.

Adela Greceanu a stat de vorbă cu traducătoarea Cristina Gogianu despre „Istoria” de Elsa Morante, despre viziunea autoarei italiene asupra artei romanului, despre redescoperirea acestei autoare și a forței sale narative.
Cristina Gogianu: „Construcția romanului este o construcție-manifest. Elsa Morante nu face niciun gest în acest roman care să nu fie unul conștient. În titlul original, manifestul acesta este cu atît mai prezent pentru că avem „La Storia”, unde substantivul este scris cu majusculă. Și, inițial, cînd îl deschizi, romanul pare să înceapă cu evenimentele mari ale istoriei. Însă, ceea ce vrea Elsa Morante să scoată în evidență este, de fapt, povestea marginalilor. Și, atenție, vorbim de un roman care are jumătate de secol. Poate că astăzi ni se pare firesc să citim romane care au în prim-plan personaje marginale, personaje despre care istoria din manuale nu pomenește niciodată. Eroii ei sînt o văduvă și cei doi copii ai săi, dintre care un copil bastard, rezultat în urma unui viol. La momentul la care Elsa Morante scrie, romanul istoric nu mai era privit neapărat ca un gen foarte frecventabil, vorbim de un cu totul alt tip de scriitură care domina vremea respectivă, în anii ’70. Iar să aduci în prim-plan astfel de personaje marginale, ca să poți, de fapt, să vorbești despre istoria mare dintr-o cu totul altă perspectivă, este un lucru pe care i-l datorăm Elsei Morante. Nu doar ei, dar ea este unul dintre acești autori.”

Cartea e captivantă, odată ce începi să o citești, te pomenești imersat de-a dreptul în povestea Idei și a celorlalte personaje.
Cristina Gogianu: „Morante scrie în răspăr cu felul în care se scria la vremea aceea. Scrie cu ceea ce ea numește pasiunea pentru roman și scrie cu patos. Nu concepe scriitura ca fiind ceva față de care iei distanță. Nu concepe scriitura doar ca pe un joc intelectual, lingvistic, așa cum, de exemplu, neoavangarda făcea la momentul respectiv în Italia și nu numai, sau noul roman. Ea nu aderă la nici una dintre tendințele vremii sale. Și va primi foarte multe critici din toate părțile. Însă este crezul ei. Această pasiune care ne ține pe noi, cititorii, în paginile cărții vine tocmai din crezul Elsei Morante că scriitura asta ar trebui să însemne: ea crede teribil în puterea romanului de a te emoționa, în puterea ficțiunii de a aduce cititorii aproape în poveștile respective.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural