Timpul prezent

Președintele american Donald Trump și-a susținut marți noapte discursul despre starea națiunii. A vorbit despre situația economică și reducerea inflației, despre politicile sale de combatere a imigrației. Discursul său a fost întrerupt de reacții ale unor politicieni din Partidul Democrat. I s-a strigat din sală „Ai ucis americani!”, cu referire la uciderea de către forțele federale a doi cetățeni americani în Minneapolis. Donald Trump a vorbit 1 oră și 48 de minute, ținînd astfel cel mai lung discurs despre starea națiunii din Statele Unite. Invitată: Raluca Alexandrescu, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Discursul a fost centrat în jurul ideii de „epocă de aur” pentru America.Sună faraonic, sună dictatorial, mai ales pentru noi, cei care am crescut în așa-zisa „epocă de aur”, dar chiar și pentru America, țara tuturor posibilităților. Poți construi o narațiune fondatoare cu un asemenea slogan, astăzi, în America? Raluca Alexandrescu: „E greu de spus, ezit să spun nu. Pentru că, pînă la urmă, dacă ne uităm la toată retorica fondatoare americană, ea se bazează pe o sumă întreagă de mituri. Și mitologia americană a jucat un rol foarte important în construcția narațiunilor politice și culturale ale acestei națiuni, încă de la fondarea ei. Nu este neapărat ceva excepțional introducerea elementului mitologic și oricum paralel cu realitatea, pe care îl constatăm în discursul președintelui Trump. Pe de altă parte, acest tip de discurs poate să aibă în continuare priză la un electorat foarte fidel și foarte fanatizat al aripii celei mai dure a MAGA și care în continuare e dispus să investească un capital de încredere masiv în discursul lui Trump. (...) Au fost o mulțime de verificări factuale care s-au făcut imediat după discurs și care au demonstrat clar că discursul nu este numai bombastic, hiperbolic, ci este pur și simplu împănat cu minciuni, cu cifre false, cu afirmații false, cu exagerări. Deci, discursul lui se ancorează în filozofia pe care a descris-o încă din primul său mandat, anume aceea a postrealității. Sîntem în postrealitate, sîntem într-o formă de refuz al realului. Nu contează că realul vine și ne dă în cap cu inflația, cu americanii uciși pe străzi, cu deportările. Important este că alegem în mod programatic să descriem o altă realitate decît a realului. (...) Nu întîmplător toată această structură a realității paralele e îmbrățișată de tot ecosistemul inteligenței artificiale, al rețelelor sociale. Un sociolog francez (Gérald Bronner) vorbește despre apocalipsa cognitivă, legată de felul în care adevărul este complet distorsionat și este împotriva realului.” O politiciană democrată  din Minnesota i-a strigat președintelui Trump, în timpul discursului său, „Ai omorît americani!”, referindu-se la uciderea de către forțele ICE a doi cetățeni americani, anul acesta, la Minneapolis. Ce impact au avut aceste tragedii asupra populației americane? Raluca Alexandrescu: „Din cîte se poate vedea, popularitatea lui Donald Trump a scăzut și în urma acestor incidente teribile, care au implicat în mod direct ICE. Pe de altă parte, însă, există o percepție diferită în funcție de state, pentru că sînt state care nu au suferit atît de mult din pricina politicilor agresive. ICE a avut comportamente diferite pentru state diferite. Acolo unde au existat dominante politice MAGA, favorabile MAGA, desfășurarea ICE a fost mult mai puțin brutală sau, în orice caz, mai puțin vizibil brutală decît în state ca Minnesota sau California, unde politica a fost clar de intimidare și de fragilizare a expresiei democratice a cetățenilor. Deci nu se poate spune dacă acest tip de politici va crește șansele democraților de cîștig la midterm elections.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Se împlinesc 4 ani de la invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina. În 24 februarie 2022, preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, la propunerea preşedintelui american de atunci, Joe Biden, de a-l ajuta să părăsească Ucraina, spunea o replică devenită celebră: „Am nevoie de arme, nu de taxi”. Şi Ucraina a primit arme şi ajutor din partea SUA şi a UE, astfel încît rezistă în continuare atacurilor Rusiei. Ce s-a întîmplat cu Ucraina în acest timp? Dar cu Europa şi Statele Unite? Care sînt perspectivele? Am întrebat-o pe Sabina Fati, autoare, jurnalistă şi doctor în istorie. Cea mai recentă carte a sa este „Cine râvneşte la Gurile Dunării? O călătorie pe timp de război în Delta extinsă” şi a apărut în 2024 la Humanitas.Cum rezistă Ucraina?Sabina Fati: „Rezistă destul de greu, pentru că banii vin tot mai rar și tot mai puțin, pentru că SUA mizează mai mult pe Moscova decît pe Kiev, pentru că europenii nu sînt într-o unitate în sprijinul Ucrainei, pentru că, deși armele pot fi înlocuite și vin dinspre Europa, oamenii nu pot fi înlocuiți. Se înțelege din declarațiile făcute de oficialii ucrainieni că sînt tot mai puțini soldați pe front, iar cei care au rămas sînt obosiți, răniți, hărțuiți. Și probabil că totul e din ce în ce mai greu, mai ales că în ultima vreme și orașele mari au fost lăsate fără curent electric, fără încălzire. Țara e devastată de război, așa cum știm. Zece milioane dintre locuitorii Ucrainei au plecat spre Occident. Deci, situația e destul de dramatică.”Rusia continuă să folosească sintagma „operațiune militară specială”, ba chiar să-i sancționeze pe cei care vorbesc despre război sau despre invazie. Ce relevanță mai are această formulă astăzi? Sabina Fati: „Singura relevanță e pentru Putin, îmi imaginez, și pentru propaganda lui. Din păcate însă, războiul propagandistic și hibrid a ajuns la noi. Noi sîntem într-un război hibrid, pe care oficialii noștri poate nu îl recunosc întru totul. Europa se află într-un război hibrid. Germania se plînge că drone rusești survolează bazele ei militare. În România dronele rusești survolează Estul țării, liniștite și fără să le deranjeze nimeni. Această „operațiune specială” s-a transformat într-un război hibrid care încet, încet ajunge în toată Europa. Şi sprijinul cel mai mare pentru acest război îl dau radicalii și extremiștii din toată Europa. Vedem că în toată Uniunea Europeană circa 30-35% din parlamente sînt formate din radicali, extremiști, naționaliști de toate felurile.”Am văzut deja că negociările de pace în mai multe formate nu duc nicăieri, ele sînt clasate drept constructive sau bune de delegați, dar niciodată nu se obține un rezultat.Ce urmează? Sabina Fati: „Rămîne de văzut dacă, într-adevăr, aceste negociări de pace vor duce la pace și mai ales la ce fel de pace, pentru că știm din istorie că pacea e de multe feluri și întotdeauna între condițiile păcii intră și teritorii conexe, intră și condiții conexe. Criminalii de război vor fi sau nu judecați? Noi, în România, poate sîntem surprinși că aproape 40% dintre români vor ca pacea să se facă oricum, inclusiv cu cedări teritoriale, dincolo de ceea ce au cîștigat rușii pe teren. În același timp, pentru că de Rusia depinde mai mult decît de Ucraina această pace, ei au condiții maximaliste. Un semn de întrebare este de ce europenii n-au început negocierile de pace? Pentru că problema pe care au ridicat-o a fost mereu: noi nu discutăm cu dușmanul. Şi atunci cum putem să facem pace dacă nu discutăm? Ar fi fost nevoie ca Europa să fie cea care dirijează negocierile de pace, nu SUA, în condițiile lui Trump. Pentru că vedem că toate presiunile care se fac sînt pe Ucraina, nu pe Rusia.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a anulat vineri taxele vamale impuse de președintele Donald Trump la nivel global. 6 judecători au votat pentru anulare, 3 au votat împotrivă. În replică, președintele american i-a criticat pe cei șase judecători care au decis anularea, considerîndu-i „foarte nepatriotici și foarte neloiali Constituției” SUA. De asemenea, Donald Trump a anunțat vineri că va semna un ordin de impunere a unui tarif global de 10% peste ceea ce percep deja Statele Unite. Ulterior, el a anunțat o creștere de 15% a taxelor vamale. Cum a ajuns Curtea Supremă a Statelor Unite la decizia de a anula taxele vamale impuse de președintele Donald Trump? Cum poate președintele Donald Trump să impună alte taxe vamale, după ce Curtea Supremă le-a anulat pe cele impuse pînă acum? Ce se schimbă în relaţia cu Uniunea Europeană? Am întrebat-o pe Antonia Colibășanu, analist geopolitic, doctor în economie.Insistența de a stabili noi tarife, de data asta în baza altor legi, nu-l pune pe președinte în conflict deschis cu Curtea Supremă? Avem un conflict între executiv și puterea judecătorească aici?Antonia Colibășanu: „Nu știu dacă vorbim neapărat de un conflict datorită acestor legi. Cred că vorbim mai mult de o situație de instabilitate politică și incertitudine în interiorul Statelor Unite. Care are mai multe aspecte, mai multe atribute. Unul dintre acestea fiind și ultima decizie pe care o are Curtea Supremă în cazul taxelor vamale. Ca atare, Curtea Supremă trebuie să spună ce e constituțional și ce nu e constituțional. Președintele Trump vine cu idei vis-a-vis de noua sa politică externă și agenda economică afiliată acestei politici externe, care se desfășoară într-un context de război geoeconomic. Și care se desfășoară în interior, la nivelul Statelor Unite, într-un context de an electoral și un context complex, din punct de vedere socioeconomic. Sînt decizii politice. Sînt decizii care vor fi dezbătute foarte intens în politica internă a Statelor Unite. Și, sigur, acolo vorbim despre conflict între cei care îl susțin pe Donald Trump, o parte din Partidul Republican, altă parte din Partidul Republican, conservatorii, care sînt de factură liberală clasică și care nu susțin această politică de impunere a taxelor vamale. Și, desigur, opoziția, care înseamnă Partidul Democrat. Și, în sensul acesta, avem un conflict. E vorba despre un conflict electoral. În momentul de față, conflictul președintelui Trump cu Curtea Supremă este încheiat pentru că, pînă la urmă, neconstituționalitatea e o chestiune închisă, pe care a constatat-o Curtea Supremă și asupra căreia nu se mai poate reveni.”„The New York Times” a prezentat astăzi un sondaj de opinie în care arăta că peste 65% dintre americani se declară împotriva acestei politici a tarifelor.Antonia Colibășanu: „Din punctul meu de vedere, americanii care se declară împotrivă simt probabil cel mai bine, pe pielea lor, ce înseamnă inflația importată. Și au dreptate să se declare împotrivă. Piața americană este o piață a importului. Este dependentă de importurile bunurilor de consum din întreaga lume. În momentul în care cresc taxele vamale, cumpărătorul suportă la raft costul acestei creșteri. Și este absolut natural ca oamenii să spună nu-mi place să fie mai scump produsul care ieri a fost la un anumit preț. Și atunci, pe lîngă evidența neconstituţionalității constatate de Curtea Supremă, mai apare și evidența costului pe care îl suportă americanul de rînd cînd se duce la supermarket.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

A apărut ultima carte a lui Julian Barnes. Din păcate, „Plecare, plecări” e chiar ultima, ne spune autorul însuși în paginile cărții. În limba română a fost tradusă de Radu Paraschivescu și a apărut la Editura Nemira. Nu e tocmai un memoir, nu e tocmai un roman, e un gen hibrid, alimentat și cu date reale dar și cu ficțiune, cu notații eseistice și reflecții despre literatură și memorie, îmbătrînire și moarte dar și despre viață și iubire. Din care nu lipsesc ironia și autoironia lui Barnes, acest „pesimist vesel”, după cum se descrie el însuși. „Plecare, plecări” ne spune și o poveste de iubire – a unor prieteni din tinerețe ai autorului, care se regăsesc la 60 de ani și decid să-și dea o nouă șansă  –, ne spune și povestea bolii scriitorului – „incurabilă dar gestionabilă” –, ne spune și cum vede Julian Barnes relația lui cu cititorii – „...nu sînt un scriitor didactic. Nu vă spun ce să credeți sau cum să trăiți.” Am vorbit cu traducătorul Radu Paraschivescu despre „Plecare, plecări” de Julian Barnes.Radu Paraschivescu: „E o carte mai greu de dus decît de tradus, pentru că știi că e ultima. (...) E o carte despre memorie. Barnes simte nevoia de a vorbi despre depozitarul ăsta intim, despre silozul ăsta în care se păstrează de-a valma amintiri plăcute cu șocuri, cu traume, cu bucurii, cu revelații, cu surprize neplăcute, cu dezamăgiri, cu imagini ale unor stîngăcii de tinerețe sau chiar din copilărie. Și da, există trimiteri la madlena lui Proust, pe de altă parte să nu uităm că în „Bărbatul cu haină roșie”, o altă carte foarte frumoasă a lui Barnes, pe care am tradus-o, Proust este prezent, este chiar un personaj din carte. Toate aceste lucruri fac din „Plecare, plecări” un soi de poem, care a fost încadrat nedrept drept roman. Scrie pe el novel în edițiile englezești, dar e o împletire de roman, eseu filozofic, scriere despre memorie, autobiografie.”Julian Barnes ne spune în final cum vede relația dintre el și cititorul lui: doi oameni pe o terasă, vara, cu o băutură rece în față, privind lumea și comentînd. O imagine emoționantă și plină de modestie. Ce spune asta despre el?Radu Paraschivescu: „Spune în primul rînd că are percepția exactă a publicului și a ideii de public. El nu scrie în gol și nu scrie pentru că a coborît muza de undeva de sus și i-a dictat ceva sau pentru că a simțit o sfîșiere atît de mare înăuntru lui încît a avut nevoie să erupă magmatic, cum fac unii romancieri, și să toarne absolut totul din el în experiențe cataclismice. Nu. El știe că are un public, știe că acel public îi așteaptă cărțile, știe că acel public este în general instruit și avizat și în materie de artă, și în materie de muzică și că e bine să ai un comerț cu el. Sigur, cuvîntul comerț e vulgar în contextul ăsta, dar Julian Barnes cred că scrie în egală măsură pentru el și pentru public. Scriind își răspunde la niște întrebări, dar ia martor publicul la aceste întrebări și i le pune și publicului. De genul: voi ce-ați face în situația asta? Voi cum vă descurcați știind că vă apropiați de sfîrșit? Voi cum ați procedat cînd v-ați pierdut omul la care țineați ca la ochii din cap? Vouă ce vă trezește un om care este la limita geniului, dar nu poate să se exprime? Și așa mai departe. Imaginea asta e splendidă, cu cititorul și scriitorul care stau la o terasă și sînt pe picior de egalitate, fiecare trăiește și în funcție de celălalt. Asta e bine să nu uităm atunci cînd ne credem niște inspirați de sorginte divină: să nu uităm că cei mai mulți dintre noi nu sînt așa ceva, sînt niște meșteșugari și că publicul nu este nimic altceva decît egalul tău, care te cumpără.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Joi a avut loc la Washington prima reuniune a Consiliului pentru Pace, înființat de Donald Trump. România a participat în calitate de observator, reprezentată la cel mai înalt nivel de președintele Nicușor Dan. Dintre țările Uniunii Europene, doar Ungaria și Bulgaria s-au alăturat ca membri în Consiliu. Italia, Grecia și Cipru, precum și Uniunea Europeană au participat ca observatori. Consiliul pentru Pace a fost lansat oficial de președintele Donald Trump în ianuarie, la Forumul Economic Mondial de la Davos. Inițial, acest organism a fost creat pentru supravegherea reconstrucției Fîșiei Gaza, după război. Ulterior, el își extinde interesul și pentru rezolvarea altor conflicte. Care e miza participării României în acest context? Ce reprezintă acest organism nou creat? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică internațională.Preşedintele Nicuşor Dan a spus în discursul său la Consiliul pentru Pace că România poate ajuta la reconstrucţia şcolilor din Gaza şi că poate crește numărul de zboruri umanitare către această regiune.Marius Ghincea: „Din punctul acesta de vedere, contribuția României este notabilă. România, încă de la începutul acestui conflict, a oferit asistență medicală, evacuări medicale de urgență cu avioane militare către România. Aici domnul Arafat de la MAI a jucat un rol foarte important. Mă bucur că președintele României este dispus să continue asistența medicală. România are o lungă relație cu Palestina, cu Autoritatea Palestiniană, în special. Avem foarte mulți palestinieni care au studiat în România, în perioada comunistă și după. Avem o relație culturală, politică, socială de lungă durată cu oamenii din teritoriile palestiniene, iar România are expertiza și resursele necesare pentru a contribui la reconstrucția Fîşiei Gaza, iar oferta președintelui român de a contribui la reconstrucția școlilor din Gaza este de bun augur și arată că România știe să se poziționeze în acest context tulbure și să sperăm că aduce beneficii și relației noastre bilaterale cu Statele Unite. Dar trebuie să menționăm că, în Orientul Mijlociu, România a cam ignorat relațiile de lungă durată pe care le avea cu țările arabe, concentrîndu-se în special pe relațiile cu Israelul, în condițiile în care, în deceniile trecute, România urmărea să mențină o relație echilibrată cu cele două părți.” Cum sîntem priviți de celelalte țări din Uniunea Europeanăcare fie au refuzat invitația să facă parte din Consiliul pentru Pace, fie participă ca observatori, dar nu la cel mai înalt nivel?Marius Ghincea: „Din punct de vedere politic, cred că impresia pe care majoritatea capitalelor și cancelariilor europene o au este că România se poziționează cumva neclar și nu le este foarte evident multor cancelarii europene dacă se pot baza pe România în cazul în care europenii, Uniunea Europeană în special, vor dori să consolideze autonomia strategică a UE, dacă se vor putea baza pe România ca pe un partener onest, loial, care să contribuie la avansarea proiectului european sau dacă România va fi dispusă să devină un fel de cal troian al Statelor Unite în UE, în schimb unor garanții de securitate și al unei normalizări a relaţiilor diplomatice și de securitate cu SUA. Aceasta cred că este principala anxietate și la Bruxelles, și în alte capitale mari europene.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Marți au avut loc în Elveția noi negocieri între Statele Unite ale Americii și Iran pe tema programului nuclear al Teheranului, fără încheierea unui acord. În ce măsură au contat presiunile Statelor Unite, consolidarea prezenței navale americane în largul coastelor iraniene pentru a aduce Teheranul la masa negocierilor? În timpul acestor negocieri, și Iranul a organizat exerciții militare, a transmis semnale legate de libera trece prin Strîmtoarea Ormuz. Se poate face diplomație sub amenințări bilaterale? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).Ioana Constantin-Bercean: „Există niște principii directoare sau linii roșii. Vicepreședintele J.D. Vance a spus că sînt anumite linii roșii dincolo de care administrația americană nu va trece în aceste negocieri cu Iranul. Acele cerințe pe care Statele Unite le-au făcut deja publice, nu doar de acum, ci din momentul în care președintele Trump a spus că își dorește încheierea unui acord mai bun, după ce tot domnia sa a retras unilateral Statele Unite din celebrul acord JCPOA - acordul nuclear dintre Iran și marile puteri, semnat în timpul administrației Obama, în iulie 2015. În 2018, Donald Trump a decis că acel acord nu este suficient, nu îndeplinește dorințele administrației americane sau ale unui grup din respectiva administrație din 2018. Aceste linii directoare putem să considerăm că sînt următoarele: limită zero de îmbogățire a uraniului. Aici este o discuție în sine pentru că apar și surse care spun că totuși Statele Unite ar accepta un anume nivel de îmbogățire, cum era, de altfel, prevăzut și în anteriorul acord - limita de 3,47% de îmbogățire a uraniului în scop civil și pentru întrebuințare medicală. Apoi o altă linie directoare sau linie roșie este faimosul program de rachete balistice al Iranului, pe care iranienii l-au perfecționat, l-au îmbunătățit, inclusiv cu ajutorul tehnologic și științific al Federației Ruse și al Chinei, mai degrabă. Aceste rachete balistice și-au mărit raza de acțiune. Dacă acum 20 de ani nu ajungeau nici măcar la granița cu România, acum ele ar ajunge, se presupune, pînă undeva prin Polonia. Cu siguranță ajung în Israel, pentru că de fapt aceasta este linia roșie cea mai groasă din toată discuția. Și apoi o altă linie directoare ar fi aceea ca Iranul să înceteze să mai finanțeze așa numitele grupări proxy sau grupări prin procură, prin intermediari.”În timpul acestor negocieri, și Iranul a organizat exerciții militare, a transmis semnale legate de libera trece prin Strîmtoarea Ormuz. Se poate face diplomație sub amenințări reciproce?Ioana Constantin-Bercean: „Strîmtoarea Ormuz a fost parțial închisă, dar nu sub pretextul de a împiedica în mod special negocierile, ci a fost închisă pentru că Iranul a efectuat un set de exerciții militare și nu pentru protecția navelor care treceau pe acolo, astfel și-au explicat ei blocarea temporară a unei părți din Strîmtoarea Ormuz. Care, de altfel, este foarte importantă pentru că zilnic trece pe acolo 20% din transportul global de petrol și aproape un sfert din comerțul regional. Nu cred că va fi în totalitate închisă pentru că ar afecta în primul rînd sau în mod special China, iar China este un aliat sau cel puțin un susținător, un aliat de conveniență al Iranului. Nu putem vorbi aici despre o alianță naturală, nu de tipul comunității europene sau alianței nord-atlantice, dar este o alianță de conveniență. China este statul cu care Iranul a semnat acum trei ani un acord strategic, un acord de cooperare, pe o perioadă de 25 de ani.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

România se confruntă cu cea mai gravă criză de vaccinare a copiilor din ultimele decenii. Rata de acceptare a primei doze de vaccin ROR (rujeolă-oreion-rubeolă) a fost, în 2025, de numai 47,4%, atrage atenția Organizația Salvați Copiii. Cum s-a ajuns aici și care sînt soluțiile? I-am întrebat pe Sandra Alexiu, medic primar, președinta Asociației Medicilor de Familie București-Ilfov, și pe Mihai Gafencu, medic pediatru, președintele Organizației Salvați Copiii România.  Mihai Gafencu: „Poliomielita, tetanosul, difteria sînt boli pe care generația noastră nu le-a mai văzut. Nu am fost formaţi nici noi să recunoaștem poliomielita, pentru că în anii ʼ70, ʼ80, ʼ90, nu am mai avut, slavă Domnului, nici un coleg la școală și mai apoi nici un caz, la facultate și în medicina pediatrică sau chiar a adultului, care să aibă niște boli pe care acum, încetul cu încetul, le vedem apropindu-se de țara noastră. Atît de mult s-a întîmplat în medicina ultimei sute de ani, încît noi nici măcar nu ne mai putem confrunta cu anumite boli. Așa cum te duci la cel care îți repară mașina de spălat vase și ai încredere în el cînd îți spune că circuitul apei sau nu ştiu ce nu e bun, trebuie să ai încredere în medicul tău care spune, domʼle, ca să nu ajungi stricat, paralizat, sufocat sau mort încetul cu încetul, pentru toate astea trebuie să ai încredere în omul din fața ta.”Dacă rata de vaccinare ROR va rămîne în continuare scăzută, ce consecințe vor exista în următorii 2-3 ani, 5 ani?Sandra Alexiu: „Consecințele le vedem deja, nu mai este nici o noutate. Avem o acoperire vaccinală la ROR de 47%, cum spune raportul Salvați Copiii. Raportul face referire la acoperirea vaccinală calculată la 12 luni. (...) Faptul că nu avem acoperire vaccinală ne pune față în față cu cazurile de rujolă. Și domnul profesor, cînd spunea de o paralizie care se instalează lent și duce la moarte, se referea, intuiesc, exact la complicația cea mai îngrozitoare a rujolei, care nici măcar nu se vede imediat. Un copil poate să facă o formă foarte ușoară de rujolă. De altfel, cei care refuză ne și spun de ce trebuie să vaccinăm cînd boala e atît de simplă. Pentru ca, după niște ani, șase, șapte, de la boala atît de simplă, să se instaleze această complicație redutabilă, care duce la paralizie progresivă și la deces. Pentru că, din păcate, nu avem cum să ne luptăm cu această problemă. Și ne confruntăm deja, există cazuri în țară de astfel de paralizii progresive la copii nevaccinați. (...) Probabil că nu va mai fi mult pînă cînd vom vorbi și de poliomielită, dar poliomielita este un lucru extrem de grav și atunci cînd vom vorbi de caz de poliomielită cu virus sălbatic, trebuie să ne fie deja groază, pentru că în acel moment aproape că nu se va mai putea stăpîni acest lucru. (...) Eu cred că este vorba de o situație de siguranță națională în acest moment, cu toate acoperirile care sînt la jumătate față de procentul de 95% la care ar trebui să ajungem, în mod ideal, și care nu se prea mai regăsește, într-adevăr, în multe țări, dar totuși țările din Europa sînt undeva aproape de acest procent, chiar dacă undeva în jur de 80%.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

„Ne dorim aliaţi care se pot apăra singuri, astfel încît nici un adversar să nu fie vreodată tentat să testeze puterea noastră colectivă” a spus secretarul de stat american Marco Rubio la Conferința de Securitate de la München, care a avut loc în perioada 13-15 februarie. Raportul publicat înainte de începerea forumului din acest an se numește „Under Deconstruction”, „În curs de distrugere”, cu referire la schimbările care se produc în ordinea mondială. „Lumea a intrat într-o perioadă de politici demolatoare”, se spune în raport, actuala administrație americană fiind indicată drept cea mai proeminentă entitate care promite „să-și elibereze țara de constrângerile ordinii existente și să reconstruiască o națiune mai puternică și mai prosperă”. Cum arată în acest moment relația transatlantică, în domeniul securităţii şi apărării? Ce ar trebui să reţinem din perspectiva României şi a flancului estic după această ediţie a conferinţei? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”, jurnalist acreditat la Conferința de Securitate de la München.Robert Lupițu: „Raportul de anul acesta, poate mai mult ca niciodată, a fost unul tăios și acid la adresa administrației Statelor Unite. A existat și o problemă legată de traducere și interpretare a ce înseamnă „Under Deconstruction”. Pentru că sînt voci care preferă să traducă ordine în curs de deconstruire, nu de distrugere. Nuanța căzînd pe ideea că Statele Unite fac ceea ce s-a întîmplat și în primul mandat Trump, încep să deșurubeze ordinea internațională pe care au încheiat-o după chipul și asemănarea lor, construind alta nouă. De ce? Pentru că, consideră Statele Unite, cu actuala administrație aflată la putere, ordinea de-acum nu mai servește intereselor strategice ale Statelor Unite. Numai că modul în care administrația Trump face acest lucru intră în coliziune cu ceea ce își doresc partenerii europeni de la această ordine, pentru că ei au construit această ordine împreună cu partenerii din Europa. Or, partenerii din Europa în continuare văd valoarea adăugată a ordinii internaționale bazate pe reguli. De aceea a fost un raport provocator. A avut pe copertă un elefant. Și acel elefant era elefantul din cameră, şi anume Statele Unite. Ne-a dus și cu gîndul la un vechi proverb indian: cînd elefanții se bat sau se iubesc, suferă iarba. Cine sînt elefanții? Superputerile care amenință prin pretenții hegemonice să revină la o competiție a mailor puteri și la o ordine guvernată de competiția între marile puteri.”Cum arată în acest moment relația transatlantică, în domeniul securităţii şi apărării?Robert Lupițu: „O să mă refer la o anecdotă și un titlu pe care l-am dat într-un editorial. Pentru că discursul lui Marco Rubio a avut loc pe 14 februarie, de Valentine's Day, a fost un fel de V-Day, dar nu în sensul de Valentine's Day, ci un V-Day care ne-a întors un pic la istorie, inclusiv prin discursul lui Marco Rubio, pentru că sintagma V-Day vine de la Ziua Victoriei, 8 mai 1945, cînd aliații atlantici au clamat și au obținut victoria în Europa. Practic, acel moment este hîrtia de turnesol a tot ce înseamnă relația transatlantică, pînă să apară NATO și Uniunea Europeană, pentru că a fost victoria libertății, a civilizației și a democrației, bazată pe cele două maluri ale Atlanticului de Nord, împotriva totalitarismului nazist la acel moment, ulterior, patru decenii și jumătate mai tîrziu, împotriva comunismului. Dar am asistat în egală măsură la un elefant american care a interpretat o serenadă transatlantică pentru o Europă care face trecerea de la oratorie la autonomie, pentru că nu mai este doar discuție, sînt acțiuni.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Cunoscuta scriitoare și activistă indiană Arundhati Roy a publicat în 2025 volumul de memorii „Mother Mary Comes to Me”. Cartea apare deja și în limba română, în traducerea Alexandrei Coliban, la Humanitas Fiction, cu titlul „Refugiul meu, furtuna mea”. În centrul poveștii este figura formidabilă a mamei lui Arundhati Roy, Mary Roy, profesoară celebră în India, fondatoarea unei școli, renumită și pentru că a cîștigat drepturi la moștenire egală pentru femeile creștine din Kerala. Dar și o figură întunecată – pentru fiica ei a fost „teroare și minune deopotrivă”, personajul cel mai fascinant al literaturii pe care a ajuns să o scrie. Nu doar un refugiu, ci și o furtună. „Cînd am crescut, o scotea din pepeni simpla mea existență” spune Arundhati Roy. Dar cu elevii săi se purta exemplar iar ei o adorau. „De multe ori mi-am dorit să-i fi fost elevă, nu fiică”, mărturisește autoarea. În ciuda episoadelor traumatice pe care le relatează, a tensiunilor și violențelor din lumea descrisă, cartea are mult umor. Arundhati Roy este ironică adesea – cu teribila ei mamă, cu fratele ei, cu rudele, cu ea însăși. Am vorbit cu traducătoarea cărții, Alexandra Coliban, despre „Refugiul meu, furtuna mea”, despre titlul original și cel din limba română, despre personalitatea formidabilă a lui Mary Roy precum și despre personalitatea fascinantă a scriitoarei înseși, despre India post-colonială, căreia autoarea îi face un portret complex. Din opera lui Arundhati Roy au mai apărut în limba română romanele sale, „Dumnezeul lucrurilor mărunte” (trad. Luana Stoica), pentru care a primit Booker Prize, și „Ministerul fericirii supreme” (trad. Alexandra Coliban), ambele la Editura Humanitas Fiction. Cum se raportează Arundhati Roy la mama ei, la această femeie teribilă, Mary Roy?Alexandra Coliban: „O spune de mai multe ori pe parcursul cărții: pare că s-a format prin această relație cu mama, în foarte multe aspecte. Chiar și curajul de a se duce în junglă sau de a se alătura gherilelor naxalite, de a trăi alături de ei și a-și scrie partea cealaltă de literatură, cea militantă, eseurile, pare că acest curaj și asumarea ei vizavi de toate nedreptățile care se întîmplă în India contemporană vin din relația cu mama, care a fost o femeie extrem de curajoasă, dincolo de cum a fost ca mamă. Ca femeie ea a fost o inspirație atît pentru Arundhati, cît și pentru multe alte femei din generația sa. (...) Sînt o mulțime de cicatrici în cartea asta, chiar și fizice. Arundhati, cînd era mică, își plimba mîna peste cicatricea bunicii ei, care luase un vas de alamă în cap de la soțul ei. Imaginea asta evocă, de fapt, cît de multe cicatrici sufletești sînt acolo, cicatrici pe care femeile acestea le poartă, și cîtă durere, și cîtă fugă, și cîtă izolare au avut de îndurat în lumea asta exclusiv patriarhală.”Cum de are loc umorul în această poveste, cu atîtea umbre, cu atîta durere și violență?Alexandra Coliban: „E mult umor și în «Dumnezeu lucrurilor mărunte» și în celălalt roman al ei, «Ministerul fericirii supreme». Aici, în carte, mi se pare că umorul e un colac de salvare, ca de multe ori. Recurge la umor acolo unde n-ar putea decît să urle sau să devină la rîndul ei violentă.”  Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

„Consiliul pentru Pace”, prezidat de președintele american Donald Trump, a fost propus mai întîi ca un organism menit să supravegheze reconstrucția Fîșiei Gaza. Ulterior, statutul său prevede implicarea în rezolvarea conflictelor din întreaga lume. Primul summit al acestui organism a fost anunțat pentru 19 februarie, la Washington. Polonia și Italia au anunțat că nu se vor alătura acestei inițiative. Președintele României, Nicușor Dan, a spus astăzi: „Sîntem încă în discuții cu partea americană.” Ce este de fapt acest „Consiliu pentru Pace”? Am întrebat-o pe Oana Popescu Zamfir, directoarea GlobalFocus Center.Oana Popescu Zamfir: „Este o manifestare a aspiraţiilor preşedintelui Trump de a juca un alt tip de rol de poliţist mondial, cum erau cunoscute Statele Unite. Şi anume, în contextul unei ordini globale, care este în mod real în schimbare, cred că preşedintele Trump încearcă să reformeze sistemul internaţional bazat pe instituţiile şi organizaţiile pe care le ştiam pînă acum, astfel încît să poată el personal și Statele Unite să exercite o influență cît mai mare asupra acestui sistem, din interiorul unor structuri noi, avînd în vedere că cele vechi, așa cum se vede, funcționează în mod limitat. (...) Principala problemă este în ce măsură, dacă inventăm structuri noi, ele servesc valorilor, intereselor occidentale, prezervării acestora într-un cadru nou sau riscă să le submineze. Pentru că principala obiecție vis-a-vis de acest organism este că el nu acordă tuturor un loc egal. Sigur că și în alte organizații, cum e cazul Consiliului de Securitate ONU, nu e toată lumea reprezentată, doar că există niște criterii mai reprezentative, mai juste decît acesta: dacă beneficiezi de spațiul bugetar să faci contribuția pe care a solicitat-o Trump ca să-ți cumperi un loc permanent. În momentul în care unele state își cumpără loc permanent, dacă își permit, și vor, și pot să investească, în timp ce altele, care nu au acel buget, nu pot să aibă decît un loc de membru temporar, deja asta creează niște inegalități, care ne spun că nu încercăm să reașezăm sistemul internațional pe niște baze juste, reprezentative, care să permită o reprezentare adecvată a intereselor tuturor, plecînd de la principiul că toate statele sînt, pînă la urmă, egale în fața dreptului internațional.”Ce ar trebui să răspundă România la invitația președintelui american de a face parte din „Consiliul pentru Pace”?Oana Popescu Zamfir: „Cred că nu este greșit modul în care președintele Nicușor Dan a răspuns într-o primă fază spunînd că analizăm cu seriozitate această propunere. Chiar dacă propunerea în sine are niște probleme evidente de la prima lectură, în momentul în care ea vine de la partenerul strategic al României, cu care avem o relație de atît de lungă durată și atît de importantă pentru noi, pînă la urmă este normal să iei în serios orice fel de propunere ți se face și nu să o respingi din prima fără o analiză, nici să o consideri neapărat bătută în cuie – poți încerca să negociezi, dar cu siguranță ai nevoie de un proces intern de analiză și dezbatere la nivelul celor abilitați să facă asta. În același timp în care spunem că luăm asta în serios, mi-ar fi plăcut să spunem că, la o primă lectură, există niște probleme fundamentale pentru România pe care trebuie să vedem dacă le putem depăși împreună cu partenerul american. Aceste probleme fundamentale sînt legate tocmai de dreptul și primatul dreptului internațional. (...) Sîntem o țară mică la nivel global, mijlocie la nivel european și sîntem în primul rînd protejați de dreptul internațional. Doar în contextul ordinii globale bazate pe reguli, România are aceeași voce, același vot în organizații internaționale, aceeași influență, aceleași drepturi și obligații cu toate celelalte state.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural