Spre un nou acord nuclear cu Iranul. Principii directoare și linii roșii...

Marți au avut loc în Elveția noi negocieri între Statele Unite ale Americii și Iran pe tema programului nuclear al Teheranului, fără încheierea unui acord. În ce măsură au contat presiunile Statelor Unite, consolidarea prezenței navale americane în largul coastelor iraniene pentru a aduce Teheranul la masa negocierilor? În timpul acestor negocieri, și Iranul a organizat exerciții militare, a transmis semnale legate de libera trece prin Strîmtoarea Ormuz. Se poate face diplomație sub amenințări bilaterale? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).

Ioana Constantin-Bercean: „Există niște principii directoare sau linii roșii. Vicepreședintele J.D. Vance a spus că sînt anumite linii roșii dincolo de care administrația americană nu va trece în aceste negocieri cu Iranul. Acele cerințe pe care Statele Unite le-au făcut deja publice, nu doar de acum, ci din momentul în care președintele Trump a spus că își dorește încheierea unui acord mai bun, după ce tot domnia sa a retras unilateral Statele Unite din celebrul acord JCPOA - acordul nuclear dintre Iran și marile puteri, semnat în timpul administrației Obama, în iulie 2015. În 2018, Donald Trump a decis că acel acord nu este suficient, nu îndeplinește dorințele administrației americane sau ale unui grup din respectiva administrație din 2018. Aceste linii directoare putem să considerăm că sînt următoarele: limită zero de îmbogățire a uraniului. Aici este o discuție în sine pentru că apar și surse care spun că totuși Statele Unite ar accepta un anume nivel de îmbogățire, cum era, de altfel, prevăzut și în anteriorul acord - limita de 3,47% de îmbogățire a uraniului în scop civil și pentru întrebuințare medicală. Apoi o altă linie directoare sau linie roșie este faimosul program de rachete balistice al Iranului, pe care iranienii l-au perfecționat, l-au îmbunătățit, inclusiv cu ajutorul tehnologic și științific al Federației Ruse și al Chinei, mai degrabă. Aceste rachete balistice și-au mărit raza de acțiune. Dacă acum 20 de ani nu ajungeau nici măcar la granița cu România, acum ele ar ajunge, se presupune, pînă undeva prin Polonia. Cu siguranță ajung în Israel, pentru că de fapt aceasta este linia roșie cea mai groasă din toată discuția. Și apoi o altă linie directoare ar fi aceea ca Iranul să înceteze să mai finanțeze așa numitele grupări proxy sau grupări prin procură, prin intermediari.”

În timpul acestor negocieri, și Iranul a organizat exerciții militare, a transmis semnale legate de libera trece prin Strîmtoarea Ormuz. Se poate face diplomație sub amenințări reciproce?

Ioana Constantin-Bercean: „Strîmtoarea Ormuz a fost parțial închisă, dar nu sub pretextul de a împiedica în mod special negocierile, ci a fost închisă pentru că Iranul a efectuat un set de exerciții militare și nu pentru protecția navelor care treceau pe acolo, astfel și-au explicat ei blocarea temporară a unei părți din Strîmtoarea Ormuz. Care, de altfel, este foarte importantă pentru că zilnic trece pe acolo 20% din transportul global de petrol și aproape un sfert din comerțul regional. Nu cred că va fi în totalitate închisă pentru că ar afecta în primul rînd sau în mod special China, iar China este un aliat sau cel puțin un susținător, un aliat de conveniență al Iranului. Nu putem vorbi aici despre o alianță naturală, nu de tipul comunității europene sau alianței nord-atlantice, dar este o alianță de conveniență. China este statul cu care Iranul a semnat acum trei ani un acord strategic, un acord de cooperare, pe o perioadă de 25 de ani.” 

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural