Timpul prezent

1 Decembrie 2025. 107 ani de la Marea Unire. Ce reprezintă azi Ziua Națională? Ce înseamnă patriotism? Ce sărbătorim la 1 Decembrie? Care a fost contextul care a permis Marea Unire? L-am întrebat pe istoricul Cristian Vasile. Cristian Vasile: „Simplu spus, (la 1 Decembrie) sărbătorim Marea Unire, o încununare a unei lupte naționale, derulată mai ales în secolul al XIX-lea, pentru că ideea națională s-a conturat tîrziu, ca la multe alte popoare europene, nu suntem noi primii sau ultimii. Și a fost un mare noroc, în primul rînd. Asta nu prea spunem cu glas tare. A fost un mare noroc pentru că la fel de bine se putea întîmpla să nu se realizeze Marea Unire. Marele noroc a fost prăbușirea mai multor imperii. Prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, prăbușirea Imperiului Rus. (...) Aceasta este conjunctura: prăbușirea imperiilor și o foarte bună organizare a elitei – mai ales a elitei din Transilvania, care a permis încununarea Unirii și unificarea Banatului și a Transilvaniei –, a elitelor culturale, bancare românești, pentru că românii din Ardeal dezvoltaseră și o mică și mijlocie burghezie, spre deosebire de Basarabia.” Cuvîntul patriotism nu a însemnat mereu ceea ce înseamnă astăzi. Care era semnificația sa la momentul Marii Unirii?Cristian Vasile: „Cei de la 1918, în linii mari, aveau doi termeni pentru ceea ce înțelegem noi azi prin patriotism. Vorbeau și de patriotism, dar vorbeau și despre naționalism. Naționalism era un fel de sinonim cu ideea națională. Nu ajunsese să fie compromis de o dreaptă extremă, de o dreaptă radicală. Adică și Iuliu Maniu și Mihai Ralea, deși politicieni de centru-dreapta, de centru-stânga și național-liberali, foloseau acești termeni. Problema este că în anii ’30, mai ales odată cu ascensiunea extremei drepte, acest termen de naționalism începe să capete o nuanță peiorativă. Și intelectuali progresiști, intelectuali de centru încep să realizeze această mutație semantică și încep să se distanțeze de folosirea termenului de naționalism și adoptă termenul de patriotism. Sigur că a fost o perioadă de tranziție. Și termenul de românism a ajuns să fie compromis pentru că era utilizat demagogic, populist, de către legionari, de către cuziști, pentru că noi de fapt avem două fațete principale ale fascismului. Legionarismul, dar și cuzismul, partidul lui Octavian Goga, din păcate, și al lui A. C. Cuza.” Cum poți astăzi să spui că ești patriot fără să fii confundat cu acel naționalism periculos și extremist?Cristian Vasile: „Cred că o poți dovedi nu doar prin ceea ce spui, ci mai ales prin ceea ce faci. Și prin ceea ce scrii, prin ceea ce oferi spațiului public, cultural, politic. Cineva care se remarcă doar prin vorbe, care e un demagog, cred că nu poate fi socotit un patriot, un om care își iubește țara. E nevoie de fapte și, de fapt, pledoaria noastră ar trebui să fie pentru patriotismul faptelor.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Gabriela Adameșteanu are carte nouă. Se numește „Meserii nerecomandate femeilor” și a apărut la Polirom. Este o carte despre viață și literatură și, mai ales, despre tensiunea dintre viață și literatură. Gabriela Adameșteanu povestește cum a fugit ani de zile de meseria de scriitoare pe care o considera periculoasă și cum s-a simțit vinovată că a ales, totuși, să scrie și să publice, în loc să trăiască o „viață normală”. Dar e și o carte despre lumea românească din interbelic și pînă spre zilele noastre, cu complexitatea ei, cu tulburările ei profunde și de multe ori violente, care au afectat, inevitabil, viețile oamenilor. Sînt aici și mărturisiri despre cum și-a scris Gabriela Adameșteanu celebrele romane, cum au fost primite, despre distanța dintre personajul literar și prototipurile sale, despre cum era să fii scriitoare în ultimele decenii de comunism, cînd elogiul suprem era că „scrii ca un bărbat”. Adela Greceanu a stat de vorbă cu Gabriela Adameșteanu despre această carte de istorii personale, istorie literară și istorie pur și simplu. Gabriela Adameșteanu: „Și cînd nu scrii, tu aduni material: pe tine, în primul rînd, tu ești primul tău obiect pentru manipulat, pentru cercetat, pentru disecat și, în al doilea rînd, o faci și cu ceilalți, mai mult sau mai puțin. Sigur, sînt scriitori atît de narcisiști – pentru că în meseria asta a noastră e mult narcisism –, că nu ies niciodată din ei, din pielea lor. Și au atît de multă imaginație și-și construiesc cărți numai pe trăirile și experiențele lor, încît ceilalți sînt mai apărați de ei. Dar alții nu. Eu am dat niște citate pe la motto-uri care sînt destul de fioroase. Despre scriitorul ca spion – lucru pe care l-au spus scriitori mari: John le Carré era de meserie scriitor de romane foarte bune de spionaj și Amos Oz a scris despre un agent secret. Sînt oameni care au pus față-n față cele două meserii și au văzut asemănările. Deci este această parte pe care o putem judeca sub aspect moral. Bine, tu nu iei un om și pur și simplu îl descrii în cartea ta. Pentru că, și dacă-ți propui acest lucru, nu-ți iese. Dar iei vorbe, descrieri, iei niște lucruri pe care le-ai păstrat în mintea ta și se construiește din asta un personaj. Chiar și criticii literari privesc uneori superficial și spun ăsta-i un roman autobiografic – mi s-a întîmplat și mie. Sau, dacă reușesc să afle prototipurile, imediat le denunță. Nu-i chiar așa. Procesul e mult mai complicat. Dar eu, cînd am început să scriu, aveam un sentiment de vinovăție. Nici nu știu dacă publicasem cartea sau doar fragmente – «Drumul egal al fiecărei zile», despre ea e vorba – și erau mici scene din adolescența mea, mici fraze și visam noaptea că mă-ntîlnesc cu prietenele mele, cu colegii și dau din colț în colț și nu știu cum să mă comport. (...) Există nenumărate situații în care se plătește greu această meserie. Și nici nu se cîștigă ca la literatura comercială.”Vorbiți și despre scrisul ca salvare. „Scrisul închide de obicei rănile sufleteşti, transformându-le într-un produs parte material, parte spiritual” spuneți la un moment dat. Cum ați descoperit asta? V-a ajutat să nu mai fugiți de scris?Gabriela Adameșteanu: „Aproape toți oamenii care au mari pierderi în viața lor au perioade depresive și le trăiesc, conștient sau nu. (...) Poți să te gîndești că scrisul te-a ajutat după ce ai depășit, după ce ți-a apărut cartea, după ce ai trecut în altă etapă. Întotdeauna cînd ieși din așa ceva ai, ca și după accidente, o prețuire a vieții mai mare decît înainte, știi prețul ei, al sănătății, al puterii de a lucra. E momentul cînd îți dai seama că te-a ajutat și cartea. (...) Am văzut că scrisul și privirea asupra ta sînt un mod de recentrare. Deci nu e doar o meserie periculoasă, e și o meserie recomandată.”Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela GreceanuUn proiect Radio România Cultural

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a hotărît că statele din UE trebuie să recunoască toate căsătoriile întemeiate legal pe teritoriul Uniunii, indiferent de sexul celor doi soți. E o decizie obținută de o familie de același sex din Polonia, care solicită statului polonez să transcrie certificatul de căsătorie emis în Germania și să recunoască statutul marital al celor doi soți. Ce va trebui să facă statul român în urma acestei decizii a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în contextul în care România interzice căsătoria între persoane de același sex și nu recunoaște asemenea căsătorii sau parteneriate civile încheiate în alte țări? I-am întrebat pe avocata Anca Baltac şi pe Victor Ciobotaru, director executiv al Asociaţiei ACCEPT.Anca Baltac: „În termeni cît se poate de simpli, hotărîrea aceasta ne spune că: dacă un cetăţean român îşi vede de viaţă, se mută într-un al stat UE, merge la muncă, la studii într-un al stat UE, în Spania, în Germania, în Italia... şi acolo îşi întemeiază o familie, se căsătoreşte cu o persoană de acelaşi sex, la întoarcerea în ţara de origine, în România, statul român trebuie să-l considere căsătorit, aşa cum este într-un alt stat membru. Deci nu se poate ca în momentul în care trece frontiera, toată legătura de familie cu un alt cetăţean să se evapore pur şi simplu. Oricine se căsătoreşte într-un alt stat primeşte un certificat de căsătorie. Pentru ca certificatul de căsătorie să aibă efecte şi în România, trebuie făcută o cerere la primărie şi depuse nişte documente, chestiuni birocratice care sînt acceptate automat în cazul persoanelor heterosexuale. În schimb, dacă persoanele sînt de acelaşi sex, cum s-a întîmplat în Polonia se întîmplă şi în România, această cerere este respinsă. Hotărîrea CJUE ne spune că trebuie să fie admisă. Motivul respingerii nu poate fi că România nu prevede căsătoria între persoane de acelaşi sex şi, mai mult decît atît, o interzice şi interzice şi transcrierea. Asta nu este conform dreptului UE. (...) De îndată ce CJUE a pronunţat hotărîrea, ea devine parte din dreptul UE. Asta înseamnă că nu numai Parlamentul, Guvernul trebuie să se conformeze, ci şi instanţele de judecată, funcţionarii publici. În cazul în care funcţionarul, instanţa se confruntă cu dezbaterea aceasta: ce aplic legea naţională care îmi spune că nu transcriu sau această hotărîre care îmi spune că sînt obligat să transcriu, chiar hotărîrea ne spune că dăm la o parte interdicţia din Codul civil şi transcriem certificatul de căsătorie.”Asociația ACCEPT invită cuplurile formate din persoane de același sex, care s-au căsătorit în alte țări europene să solicite ajutorul asociației pentru a depune cereri de transcriere a actelor.Victor Ciobotaru: „Vom face demersuri pentru a ne asigura că toate documentele necesare pentru recunoaşterea căsătoriei se află la dosar şi pot fi prezentate autorităţilor. Acolo unde va fi cazul, vom însoţi aceste familii în faţa autorităţilor, la starea civilă. Neaplicarea acestei hotărîri este ilegală, neconstituţională. România are în Constituţie trecut faptul că jurisprudenţa Uniunii Europene este deasupra prevederilor interne, mai ales cînd aceste prevederi încalcă drepturile omului. Chiar dacă această hotărîre are un caracter obligatoriu, care trebuie subliniat, vorbim de o hotărîre profund pozitivă, pentru binele cetăţenilor acestei ţări. Hotărîrea aceasta vizează recunoaşterea drepturilor la familie ale cetăţenilor români. Dreptul la familie şi la viaţă privată este garantat atît de Constituţia României, cît şi de toate tratatele internaţionale la care România a aderat. Prin respectarea dreptului la viaţă de familie – ceea ce se cere prin această hotărîre – nu facem decît să respectăm drepturile fundamentale ale omului.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Consumul cultural rămîne scăzut în România, arată Barometrul de consum cultural 2024, publicat de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală (INCFC). Datele arată că doar un sfert dintre români citesc săptămînal. Participarea la activități culturale în spațiul public (teatru, expoziții, festivaluri etc.) rămîne și ea redusă, cu diferențe în funcție de nivelul de educație, venit și mediul de rezidență. Rețelele sociale reprezintă principalul scop de utilizare a Internetului pentru 89% dintre utilizatori. Ediția curentă a Barometrului – un studiu periodic, cu o vechime de 20 de ani – propune și un focus de cercetare nou: educația culturală.  Studiul actual subliniază că educația culturală este esențială pentru reducerea inegalităților de acces și pentru formarea viitorilor consumatori activi de cultură într-un context în care participarea culturală e profund dependentă de capitalul educațional. Anda Becuț Marinescu, una dintre autoarele studiului și directorul de cercetare al INCFC, a prezentat principalele concluzii ale Barometrului. Ea explică, printr-o analogie simplă, de ce deficitul de educație poate constitui o barieră de acces la cultură: „Dacă nu cunoști gustul ananasului, atunci n-ai de unde să știi dacă o să-ți placă sau nu. Tot așa, dacă nu știi ce e teatrul, dacă n-ai fost niciodată la teatru, atunci e puțin probabil să știi dacă o să-ți placă la spectacol. Prin educație culturală, oamenilor le poate fi stîrnită curiozitatea să meargă la teatru, la film sau la concert”.  Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Ce au discutat delegațiile ucraineană și americană la Geneva, pornind de la planul inițial de pace în Ucraina, propus de Statele Unite ale Americii, care prevedea, între altele, cedări teritoriale din partea Kievului, inclusiv ale unor zone controlate încă de Ucraina, diminuarea forțelor armate și angajamentul Ucrainei că nu va adera la NATO? Ce urmează pentru Ucraina? L-am întrebat pe istoricul Cosmin Popa.Cosmin Popa: „Putem spune că în momentul de față, deși vom continua să vorbim despre planul american, din acest plan american nu va mai rămîne mare lucru după negocierile de la Geneva și cele care vor urma, deci va fi un plan foarte mult schimbat. Rusia crede, în frunte cu Putin, că se află într-un moment militar extrem de favorabil, nici nu are importanță că avansul militar din scriptele oficiale rusești rareori este același cu cel care se înregistrează pe teren. Acest lucru s-a întîmplat și în prima parte a războiului – pentru Rusia este mai puțin importantă realitatea, dar este foarte importantă impresia pe care o degajă performanțele militare rusești. Ceea ce ne face să credem că această nouă variantă a planului, care ar avea și o susținere directă europeană și o susținere indirectă ucraineană, va fi respinsă de către Putin în măsura în care el nu va primi ceea ce își dorește și anume capitularea și fundamentarea serioasă a următoarei invazii împotriva Ucrainei și, de ce nu, și a Europei Centrale și de Sud-Est. Dar în aceste condiții, totuși, nu văd nicio preocupare nici la Washington și, din păcate, nici în capitalele europene sau la Bruxelles pentru gîndirea unei formule de pace care să contabilizeze foarte multe dintre evoluțiile deja petrecute pe teren și nici pentru gîndirea unor scenarii care să pornească de la cel mai pesimist pînă la cel mai optimist, astfel încît să știm exact cum salvăm Ucraina și, prin asta, și securitatea europeană.”Cum ar putea arăta în termeni concreți un armistițiu acceptabil pentru ambele părți? Cosmin Popa: „Dacă vorbim despre armistițiu, cum bine spuneți, acest armistițiu trebuie să pună accent pe încetarea focului, pe schimbul de prizonieri, pe trimiterea (înapoi în Ucraina) a copiilor ucraineni răpiți, deci pe chestiunile umanitare care să readucă acest război în cîmpul regulilor internaționale ale războiului. (...) Dar cred că partea cea mai importantă a unei păci acceptabile pentru Ucraina pleacă de la următoarea premisă esențială: specificarea limpede a modului, a etapelor și a momentului în care asupra Ucrainei independente, oricare ar fi configurația ei teritorială, rezultată în urma acestei păci, se vor extinde garanțiile de securitate occidentale.” Nu există riscul ca Ucraina să fie împinsă către un acord dezavantajos din cauza ezitărilor europene, din cauza incapacității Occidentului de a oferi bani, arme, muniții? Cosmin Popa: „Mi se pare că Occidentul, că Europa unită, că țările occidentale ezită, poate, mult mai puțin decît au făcut-o în trecut în legătură cu sprijinul militar, politic şi economic pe care îl acordă Ucrainei. Europa este decisă să reziste, să pună pe agenda politică a celorlalte mari puteri cerințele politice și geopolitice legate de această pace, pentru că știe foarte exact că miza aflată pe masa negociatorilor păcii în Ucraina cuprinde și viitorul proiectul european. Pentru că o pace a unui război care se desfășoară pe continentul european, fără participarea Europei și fără perspective politice și strategice concrete pentru țara victimă va însemna, fără doar și poate, decredibilizarea proiectului european pe termen istoric cel puțin mediu.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Discuţiile dintre delegaţiile ucraineană şi americană la Geneva pe tema planului de pace pentru Ucraina s-au încheiat recent, dar negocierile vor continua. Statele Unite au propus săptămîna trecută un plan de pace în 28 de puncte, acordînd Ucrainei un termen scurt, pînă în 27 noiembrie, să ia o decizie cu privire la acest plan. Preşedintele Volodimir Zelenski a vorbit în 21 noiembrie, într-un discurs video adresat naţiunii, despre faptul că „Ucraina se poate afla în fața unei alegeri foarte dificile. Fie pierderea demnității, fie riscul de a pierde un partener cheie”, angajîndu-se să caute soluţii împreună cu Statele Unite. Planul prevedea, între altele, cedări teritoriale din partea Kievului, inclusiv ale unor zone pe care încă le controlează, diminuarea forțelor armate, angajamentul Ucrainei că nu va adera la NATO. Invitata noastră este Angela Grămadă, cercetătoare aspațiului ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale. Planul iniţial cerea Ucrainei să renunțe la Crimeea și la vaste regiuni din Estul și Sudul țări. Din perspectiva dreptului internațional ce ar însemna validarea acestor cîștiguri teritoriale obținute de statul-agresor? Angela Grămadă: „Ar însemna niște lucruri foarte grave pentru dreptul internațional public, ar însemna că și alte state care au probleme sau diferende teritoriale și nu le pot soluționa în cadrul unor foruri internaționale precum Organizația Națiunilor Unite sau alte organizații regionale în care acestea sînt prezente în calitate de state membre, nu vor mai apela la aceste foruri și vor recurge la arme, la agresiune militară pentru a soluționa o problemă pe care o au cu țara vecină. Și asta este foarte grav pentru că nu este exclus ca aceleași state, atunci cînd au probleme similare, să recurgă și la armele nucleare. (...) De fapt, ăsta este cel mai mare pericol pe care l-a lansat ca dezbatere la nivel de opinie publică internațională Federația Rusă agresînd militar Ucraina în 24 februarie 2022. Pe lîngă cea de-a doua mare provocare, cea în care a blocat dreptul internațional public și a pus sub un mare semn de întrebare legitimitatea tuturor convențiilor internaționale, tratatelor internaționale asumate, inclusiv de către Federația Rusă. În cadrul Ucrainei, Federația Rusă a încălcat peste 400 de convenții, nemaivorbind aici despre tratatul bilateral de prietenie Rusia-Ucraina, nemaivorbind despre tratatul bilateral de recunoaștere reciprocă a frontierelor sau de memorandumul de la Budapesta care a fost semnat în anul 1994 și Rusia apărea acolo în calitate de stat garant al securității ucraineni.”Au fost discuţii între ucraineni şi americani pe tema planului în 28 de puncte. Ce ar putea cere Ucraina să se revizuiască şi ce ar putea accepta din planul iniţial?Angela Grămadă: „Cred că Ucraina va porni chiar de la conceptul de suveranitate, pentru că fără recunoașterea suveranității, integrității și unității teritoriale, Ucraina nu poate să discute mai departe. (...) Nu cred că principiul suveranității, care este consfințit prin Constituție, poate fi trecut de către ucraineni atît de ușor cu vederea. Ei pot să renunțe la principiul integrării euroatlantice, pentru că se referă la alianța nordatlantică, dar în același timp vor insista asupra unor garanții de securitate diferite față de ce au primit în anul 1994 la Budapesta pentru că atunci s-a văzut foarte clar că statul care a devenit ulterior agresor și care nu avea decît asemenea intenții în ceea ce privește Ucraina nu este de încredere. Adică vor dori un cu totul altfel de parteneriat și garanții din partea occidentalilor, astfel încît Federația Rusă să nu mai poată niciodată să domine acest proces decizional cel puțin în ceea ce privește viitorul european al Ucrainei.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Născut în Republica Dominicană, Junot Díaz a emigrat în copilărie, împreună cu familia în Statele Unite ale Americii. Cărțile sale au fost întîmpinate cu entuziasm încă de la debut și au primit premii importante, între care Premiul Pulitzer. Volumele sale de povestiri, „Sufocare” și „Uite-așa o pierzi” au apărut în limba română la Black Button Books iar romanul „Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao” a apărut la Polirom. Toate trei volumele sînt traduse de Daniela Rogobete. În prezent, Junot Díaz este profesor de creative writing la Massachusetts Institute of Technology (MIT). L-am întîlnit pe Junot Díaz la Festivalul Internațional de Literatură și traducere de la Iași (FILIT). Interviul nostru a fost tradus de Sorina Chiper. Povestirile dumneavoastră construiesc o lume, a imigranților din Republica Dominicană în Statele Unite. Descrieți cu realism greutățile acestei lumi, sărăcia, dificultățile pe care le aduce imigrarea, la care se adaugă tensiunile din familie. Ce a declanșat scrisul, cum ați început să scrieți poveștile lumii din care proveniți?Junot Díaz: „Cred că pentru mine, o parte a procesului de a deveni scriitor a fost acela de a deveni un cititor foarte serios. A contat foarte mult să descopăr care sînt tipurile de povești care existau deja în lume și cum aș putea să-mi scriu propriile mele povești. Apoi a trebuit să-mi dau seama care sînt tăcerile din comunitatea mea pe care eu, ca artist literar, aș putea să le umplu. Și, în fine, a trebuit să-mi dau seama cum aș putea să fac asta într-un mod care-ar putea să fie interesant pentru oricine. (...) Dintotdeauna am crezut că prima limbă pentru majoritatea oamenilor este cea a familiei. Oamenii pot avea experiențe particulare, foarte personale în cadrul familiilor, dar ei înțeleg, de asemenea, și multe alte tipuri de familie. Și nu știu de ce, dar nebunia din cadrul familiei este o încîntare pentru toată lumea. Așa că am început prin a crea o familie ficțională nebună și asta este arhitectura scrisului meu.”Relațiile de familie sînt o temă de cînd lumea, de cînd literatura. Cum vă explicați că încă se mai poate scrie despre relațiile de familie, că e o temă inepuizabilă?Junot Díaz: „Se spune și că jocul de șah este fără limite. Familia este un joc de șah pe care-l joci toată viața. Dar nu există cîștigători în acest caz, e vorba doar despre dragoste sau imposibilitatea ei. Și dacă ești deschis către dragoste și imposibilitatea ei, atunci familia ca subiect este irezistibilă. Cel puțin așa este pentru mine.”Lucrați mult cu limbajul. Personajele dumneavoastră folosesc și cuvinte din spaniolă. În ce măsură problematica limbii are pentru dumneavoastră potențial literar?Junot Díaz: „Cred că este rădăcina artei mele, a literaturii pe care o scriu. Aud mereu despre oameni care au o limbă maternă, un talent nativ. Nu sînt sigur că știu ceva despre asta, și-atunci scriu. Scriu despre cum e să nu fii vorbitor nativ.”Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

De ce este sănătatea mintală esenţială şi pentru individ, şi pentru societate­? Ce legătură este între sănătatea mintală a fiecăruia dintre noi și democrație? Cîtă libertate e posibilă, dacă reacţiile noastre sînt determinate în mare măsură de gene, de mediu, de întîmplările prin care am trecut? Am întrebat-o pe Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut, autoarea volumului „Prețul libertății. Cum sănătatea mintală devine călcâiul lui Ahile în democrație”, apărută la ZYX Books.De ce este sănătatea mintală „o prioritate strategică” şi „călcîiul lui Ahile în democrație”?Cătălina Dumitrescu: „Pentru că este punctul vulnerabil. Şi cred că trebuie să avem o perspectivă mai macro, ceea ce am şi încercat să adun în această carte. Atunci cînd noi, ca oameni, sîntem într-o zonă de dezechilibru, asta se va vedea în afectul nostru, în reacţiile noastre. Vorbim mult despre starea de agresivitate, care se manifestă atît pe stradă, cît şi online. Aici e vorba despre o stare de suferinţă, pentru că un om în echilibru nu o să manifeste o stare de agresivitate constantă. Vor fi pusee, probabil, cînd ne înfurie şi ne supără ceva, dar sînt justificate, pe cînd o stare de alertă, de permanentă vigilenţă, cînd vezi atac peste tot, arată un sistem nervos hipervigilent, care stă în apărare şi produce acele biasuri cognitive, nişte shortcut-uri mentale – le putem numi şi prejudecăţi – şi utilizăm o informaţie pe care deja o cunoaştem, etichetăm cu multă uşurinţă şi, în biasul de confirmare, de exemplu, căutăm informaţii care ne confirmă conţinutul informaţiilor pe care le avem deja. Lucrul ăsta se vede în reactivitatea noastră emoţională, apoi în plan comportamental şi asta duce, la nivel colectiv, la polarizare, la alăturarea la grupuri care rulează valori şi informaţii în care noi credem şi în care ne regăsim. Pentru că a adera la un grup ne conferă sentimentul de siguranţă. Mai ales că noi, ţările din Est, venim dintr-o cultură traumatică, cu o istorie dureroasă şi am fost obişnuiţi în relaţii de vasalitate mult timp şi căutăm în continuare aceste figuri care să ne spună cum să facem, cum să ne trăim viaţa.”Cîtă libertate e posibilă, dacă reacţiile noastre sînt determinate în mare măsură de gene, de mediu, de întîmplările prin care am trecut?Cătălina Dumitrescu: „În psihologie se vorbeşte mult despre capacitatea de rezilienţă, pe care cu toții o avem într-o măsură mai mică sau mai mare. Și mi s-a părut că nu e suficientă explicația, iar apoi am citit despre Teoria Haosului, care spune că în orice sistem, oricît de predictibil ar fi, există variațiuni neliniare care modifică structura sistemului. Deci, practic, niciodată nu o să putem să prezicem cu acuratețe, fără nici o marjă de eroare, un anumit sistem. Și asta mi s-a părut că se leagă foarte mult de conceptul psihologic al rezilienței, în sensul că, da, sînt oameni care provin din situații extrem de traumatice și din familii profund disfuncționale, și cu toate acestea reușesc, dintr-un destin predictibil eșecului, să aibă o viață sănătoasă, funcțională. Și atunci m-am gîndit că exact acesta este spațiul de libertate care se naște. El apare prin șansa întîlnirilor cu anumiți profesori care văd, ne văd, văd potențialul copilului și știu cum să-l îndrume, chiar dacă mediul familial este unul dureros pentru copil. Acest spațiu de libertate l-am numit relații-țesătură şi vine nu numai din întîlnirea cu un profesor, poate fi întîlnirea cu autorul unei cărți, sau poate fi pur și simplu o întîlnire cu cineva, nu știu, în tren – avem o discuție de o intensitate și o profunzime extraordinară care poate să devină o întîlnire de intersecție în viața noastră.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

La Chișinău a avut loc Moldova Security Forum, ediția a II-a. Pe agenda summitului s-au aflat teme de actualitate care privesc nu doar Republica Moldova, ci și întreaga Europă: rezistența în fața amenințărilor hibride, a manipulărilor informaționale în alegeri, întărirea securității în fața provocărilor cibernetice. Comisarul european pentru apărare, Andrius Kubilius, a transmis un mesaj în cadrul forumului și a spus, printre altele, că „Europa are multe de învățat de la Republica Moldova”, amintind cum a rezistat aceasta la atacurile hibride, prin cooperarea între instituțiile statului. Invitatul nostru, în direct, de la Chișinău, este analistul de politică externă Robert Lupițu, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”, partener media al evenimentului.În ce măsură neutralitatea constituţională a Republicii Moldova reprezintă un obstacol în construirea cooperării cu UE şi NATO în materie de securitate?Robert Lupițu: „Cu UE în nici un caz şi vă dau un exemplu din pannelul pe care l-am moderat. A fost o întrebare din partea audienţei despre ce s-ar putea face în această conversaţie legată de neutralitate şi un eventual scenariu de aderare a Republicii Moldova la NATO. Deoarece chestiunea neutralităţii este văzută din perspectiva nealinierii militare la un bloc politico-militar defensiv cum este NATO. Şi răspunsul care a venit din partea ministrului de externe a fost unul cît se poate de clar într-o zonă de probă a rezilienţei: este normal să avem această dezbatere în societate pentru că mediul de securitate s-a schimbat, discutăm avantaje, dezavantaje, scenarii şi în ultimă instanţă cetăţenii sînt cei care decid dacă rămînem o ţară neutră din punct de vedere militar sau dacă ne asumăm altceva.”Deceniile de dominație sovietică reprezintă o slăbiciune sau dimpotrivă un avantaj pentru Republica Moldova în confruntarea cu atacurile hibride și încercările de manipulare în alegeri operate de Federația Rusă?Robert Lupițu: „În mod cert, în momentul în care avem de-a face cu astfel de acţiuni hibride, cu un astfel de instrumentar care se referă la sabotaje de infrastructură critică, la presiuni economice, la diferite măsuri coercitive, la diferite tactici pe care le-am văzut dezvăluite, cum ar fi finanţări ilegale, plăţi către influenceri, către anumite categorii sociale, în egală măsură găsim elemente de rezistenţă, o formă de combatere, dar în mod cert pot apărea şi slăbiciuni. Ce este important – şi aici este un narativ foarte interesant din perspectiva jocului public pe care l-a făcut: avem o Republică Moldovă vulnerabilă din foarte multe perspective dar care şi-a jucat această carte a vulnerabilităţii, a slăbiciunii în avantajul său. În sensul în care Republica Moldova nu şi-a ascuns niciodată vulnerabilităţile, este conştientă de problemele economice pe care le are, de dependenţele energetice, de chestiunea transnistreană, de interferenţa rusă în societate. Dar asta nu a împiedicat-o să continue parcursul european, dialogul cu cetăţenii şi transparenţa actului public. De fapt este şi o temă pe care am văzut-o în  mod predilect la ediţia din acest an a forumului şi anume că rezilienţa este o formă de descurajare şi transparenţa este o armă. Actorii politici au căutat să rămînă în permanentă legătură cu societatea, luînd măsuri în beneficiul societăţii, expunînd vulnerabilităţile, verbalizîndu-le, tocmai pentru a arăta că sînt conştienţi de probleme şi fac toate eforturile pentru a le combate. A contat foarte mult şi sprijinul extern pe care l-a primit şi-l primeşte Republica Moldova în zona cibernetică şi nu numai.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Peste 1000 de muzicieni au colaborat pentru un album prin care protestează față de modificările propuse de guvernul britanic la legea dreptului de autor astfel încît companiile de inteligență artificială să-și poată construi produsele pe baza unor opere de artă, muzică, texte protejate de drepturi de autor. „Is This What We Want?” se numește albumul care propune înregistrări silențioase, cu zgomotul de fond din studiouri goale și a fost lansat la începutul anului. În noiembrie albumul a fost lansat și pe vinil, variantă care conține un bonus: o „melodie silențioasă” purtînd semnătura lui Paul McCartney. Artiștii atrag atenția asupra pericolelor și amenințărilor la adresa muncii creative aduse de dezvoltarea inteligenței artificiale și nereglementarea ei, precum și asupra chestiunilor de etică pe care le implică folosirea muncii artiștilor fără a plăti drepturi de autor. Invitaţii noştri sînt saxofonistul și compozitorul Mihai Iordache şi cercetătorul Radu Uszkai, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.Ca muzician, înveți și de la alții. Ești ceea ce asculți. Cînd compui, o faci implicit pentru că te-ai hrănit și chiar inspirat din muzica altora – chiar dacă e inconștient și implicit. Nu-l imiți pe John Coltrane sau pe Charlie Parker, dar le-ai ascultat muzica – poate chiar o știi pe de rost – și ceva din muzica lor e și-n compozițiile tale. Ce e diferit față de ce face Inteligența Artificială atunci cînd preia mii de ore de muzică și compilează partituri noi?Mihai Iordache: „Ăsta e cel mai simplu de demontat dintre argumentele pro-inteligenţă artificială în discuţia despre muzică. În momentul cînd te hrăneşti cu ce ai ascultat, cu ce ai citit sau ai desenat ca artist, în mod absolut automat acele lucruri trec prin sensibilitatea ta şi rămîi un om care cîntă, compune, face diverse lucruri. Ceea ce este cu totul diferit de (ce face) o maşină, pînă la urmă – pentru că termenul de inteligenţă este foarte exagerat folosit, ca să nu spun că e greşit –, o maşină care încearcă să compileze tot ce s-a făcut într-un stil, fără nici un fel de suflet, fără nici un fel de intenţie, în afara aşa-zisei intenţii a prompterului care-i spune vreau o melodie aşa, şi aşa, şi aşa şi care abia aşteaptă să-i vină ceva pe tavă fără să fi făcut nimic.”Cum ar trebui reglementată funcționarea modelelor de inteligență artificială astfel încît să fie respectată munca oamenilor pe baza căreia se antrenează AI? Radu Uszkai: „Discuţile despre reglementare le purtăm nu într-un vacuum, ci în contextul existenţei unei diversităţi din punctul de vedere al reglementărlor. Ce facem noi s-ar putea să n-aibă nimic de-a face cu ce se întîmplă, de pildă, în spaţiul chinezesc. Poziţia ideală ar fi ca reglementatorul, adică statul, să reunească toate părţile co-interesate, care au o miză morală în acest proces. Asta înseamnă artişti, public, companii, sistem educaţional şi în primul rînd să pornim de la mizele lor atît financiare, cît şi de natură estetică. În mod uzual însă, ce se întîmplă nu este acest proces transparent, ci cîştigă lobby-ul unei părţi. Fie lobby-ul corporatist, fie interesele de ordin politic ale unor politicieni care sînt împotriva unor corporaţii. Răspunsul este generic, fiindcă realmente nu am un răspuns clar. Vin de pe o poziţie nu neapărat tehno-optimistă, dar tehno-realistă, în care văd diverse elemente cît se poate de pozitive în aceste unelte – chiar dacă sînt lipsite de creativitate în sens uman, le văd ca avînd un soi de creativitate sintetică, ce poate fi un ameliorator în anumite contexte –, de aceea aş zice că modul de reglementare nu ar trebui să blocheze în totalitate capacitatea inginerilor şi a companiilor de a investi şi de a le dezvolta, luînd în considerare însă şi consecinţele negative ale acestui proces.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural