Timpul prezent

Jaful de la Paris e un episod trist și înspăimîntător în același timp, care ne arată că nici măcar cele mai sigure muzee din lume nu sînt suficient de sigure. În doar șapte minute, hoții au reușit să pătrundă în clădire și să fure mai multe obiecte de patrimoniu – bijuterii regale din colecția istorică a Franței. Sigur că e foarte greu să nu te gîndești imediat la jaful de la muzeul Drents din Assen de la începutul acestui an, cînd au fost furate coiful de la Coțofenești și trei brățări dacice. În ambele cazuri hoții au vizat obiecte sau artefacte din metale prețioase; ambele jafuri au fost rapide. În ambele cazuri s-a intrat prin efracție, prin violență. Și în urma ambelor jafuri s-a constatat cît de ușor le-a fost hoților să spargă gemurile presupus securizate ale vitrinelor. Cît de sigure mai sînt muzeele europene? Cum ne putem proteja mai bine valorile? L-am întrebat pe Dragoș Neamu, expert muzeal.Dragoș Neamu: „Vreau să demontez acest mit al siguranţei muzeelor, mai ales cînd vorbim despre muzeele iconice. N-a existat nicodată acest lucru. Să nu ne închipuim acele scenarii de film în care vedeam sisteme sofisticate de protejare a unor piese importante şi o echipă de spărgători foarte abili care reuşeau să treacă tocmai pentru a crea un scenariu de film spectaculos. De altfel, în Franţa, de patruzeci de ani se vorbeşte despre securitatea în muzee şi nu se rezolvă acest lucru. Din ce am observat în presa franceză, chiar în urmă cu doi ani preşedintele Muzeului Luvru a solicitat un audit de securitate. Care nu s-a întîmplat. A fost solicitat poliţiei franceze. De asemenea, bugetele pentru partea de securitate, nu numai în Franţa, în general, sînt destul de inconsistente. Pentru că, asigurarea unui regim de securitate maxim, la nivel de revoluţii tehnologice – vorbim despre muzee cu colecţii impresionante – se ridică la nişte sume astronomice. Nici măcar state precum Franţa nu şi le permit pe de-a-ntregul. Şi-atunci rămîne această vulnerabilitate.” Care e situația la muzeele din România, ce fel de sisteme de securitate folosim noi?Dragoș Neamu: „Este un subiect atît de delicat. Cum să explic faptul că muzeele din România, din punct de vedere al protejării patrimoniului, sînt atît de vulnerabile încît aproape că s-ar putea deschide un interes special pentru anumite minţi înfierbîntate? Realmente, din punctul meu de vedere, muzeele noastre sînt aproape lipsite de securitate.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Președinții Donald Trump și Volodimir Zelenski s-au întîlnit, din  nou, la Casa Albă. Donald Trump a scris pe rețeaua sa de socializare: „Întîlnirea cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski a fost foarte interesantă și cordială, dar i-am spus, așa cum i-am sugerat și președintelui Putin, că este timpul să înceteze crimele și să se ajungă la un ACORD. Ar trebui să se oprească unde sînt. Să revendice fiecare victoria, să decidă istoria!” Volodimir Zelenski a făcut un apel către aliații săi, spunînd că: „Ucraina nu va acorda niciodată teroriștilor vreo recompensă pentru crimele lor și ne bazăm pe partenerii noștri pentru a menține această poziție.” Care sînt perspectivele pentru pace în Ucraina? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”.Robert Lupițu: „Să ne uităm la ultimele nouă luni şi la conflictele pe care Donald Trump spune că le-a rezolvat. El vrea să-şi adauge la palmares o încetare a focului. Iar o încetare a focului la momentul actual nu se poate face altfel decît pe linia frontului. Pentru că nu există nici o recuperare ucraineană în progres, nu există nici o avansare puternică a forţelor ruse către alte teritorii. Problema este dacă o astfel de soluţie de moment este o soluţie către o pace durabilă, pe termen lung, către un acord de pace sau este o temporizare care să ajute Rusia să se refacă, să se repoziţioneze, să-şi regrupeze strategia.”Va accepta Ucraina să cedeze ceva din teritoriile ocupate în prezent de forțele ruse?Robert Lupițu: „Este greu de crezut că va face asta. Pentru că toată teza curajului, a moralului şi a războiului de apărare a patriei – chiar dacă nu este denumit ca atare –, teză care a fost asumată în aceşti ani, se referă la faptul că Rusia a invadat ilegal Ucraina, a anexat începînd cu 2014 Peninsula Crimeea, are un comportament neoimperial, hegemonic şi de anexare sau de destabilizare – dacă ne uităm şi la Transnistria, la Cecenia, la Georgia. Şi Ucraina nu-şi poate asuma o astfel de renunţare de iure, prevăzută în tratate. Va conta foarte mult ce va primi Ucraina şi-atunci ne întoarcem la discuţia legată de garanţii de securitate, la discuţia despre modele, fie că este modelul Coreea (Coreea de Sud, Coreea de Nord), fie că este modelul Germania Federală şi Germania de Est, fie că vorbim, poate, de o zonă administrată internaţional, fie că vorbim despre integrarea în UE şi, poate, NATO, deşi mai curînd UE şi mai puţin NATO, a Ucrainei libere.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Foarte apreciat ca autor de literatură pentru copii, mai ales pentru seria de volume cu Olguța, Alex Moldovan a publicat recent un surprinzător volum de poezie. „Stabilizatori de stare” se numește și a apărut la OMG Publishing. Este povestea unui tată de copil cu ADHD. O poveste scrisă simplu, de fapt cu acea simplitate, greu de obținut în literatură, care vine după un proces de sinteză, de reducere la esență. Și e scrisă cu o precizie, cu o ironie și o autoironie care mustesc de durere. Relația cu ceilalți – vecini, rude, oameni oarecare – și ciocnirea cu ei pe tema neurodivergenței e o constantă a cărții. De parcă nu erau de ajuns suferințele unui copil cu ADHD, el și familia lui mai au de înfruntat și prejudecățile unei societăți ignorante dar gata să dea sfaturi nesolicitate. Am vorbit cu Alex Moldovan despre cartea lui de poezie și formula stilistică pe care a găsit-o dar și despre literatura pentru copii și succesul ei astăzi. Alex Moldovan: „Sînt un fan vechi al scrisului concis, al celor mai scurte forme de literatură. (...) În cazul volumului de poezie, n-a fost implicată doar o necesitate stilistică, cît mai degrabă o necesitate personală. Mi s-a părut că, punînd o oarecare distanță între mine și text, pot fi puțin mai lucid, mai obiectiv. În carte eu vorbesc despre mine la persoana a treia. Și ăsta a fost încă unul dintre mijloacele pe care le-am folosit tocmai pentru a pune puțină distanță și a pune lucrurile într-o perspectivă. (...) Am vrut să scriu despre relația mea nu cu fiul meu, ci cu această tulburare pe care o are el, care se numește ADHD și care ne-a făcut viața grea și ne-a dat mari bătăi de cap.”Sînt cîteva poeme care încep cu „pe vremea noastră” și care decupează, în clișeele bine cunoscute, părerea celorlalți, adesea ignoranți, și sfaturile lor nesolicitate, care aduc și mai multă durere familiei unui copil neurodivergent. Alex Moldovan: „Exista o stigmă aplicată tulburărilor de tot felul la noi. În spațiul public proliferează oamenii care se pricep la toate, mai ales la medicină, cu atît mai mult cu cît au terminat o facultate de electronică sau construcții. Ăsta e-un laitmotiv al exprimărilor legate de boală și tulburări: «ADHD-ul nu exista pe vremea mea». Am auzit-o de la oameni super învățați, de la prieteni de-ai mei, pînă la oameni pe care nu-i cunosc și care nu ar avea nici un motiv să se pronunțe pe tema asta. Pentru că nu-i musai să vorbim despre absolut orice există pe lume, mai ales dacă nu ne pricepem. Lumea are impresia că această tulburare, ADHD-ul, nu exista pe vremea noastră. Ba exista, doar că nu era încă documentată, nu exista acest nume, ADHD sau ADD, n-o să intru în detalii tehnice, că nici nu le stăpînesc foarte bine. Dar exista în fiecare clasă acel copil mai altfel, mai retras sau mai agitat, care, de obicei, lua tot blamul din lume și care avea, probabil, chestia asta. Eu am foarte multe întîlniri cu cititorii mei elevi, prin școli, și deja pot să recunosc de la prima privire elevul care este în zona asta. Și de multe ori doamnele învățătoare sau profesoare îmi confirmă, într-un fel sau altul. Oamenii ăștia au existat dintotdeauna, doar că nu s-a vorbit despre asta și problema nu era conștientizată.” Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Cum se pregătește Uniunea Europeană pentru apărare? Un plan militar ce va fi prezentat liderilor UE săptămîna viitoare a fost discutat miercuri de miniștrii apărării. În document se vorbește despre necesitatea ca UE să aibă pînă în 2030 „o poziție de apărare suficient de puternică pentru a-și descuraja în mod credibil adversarii, precum și pentru a răspunde la orice agresiune”. În ce măsură țările Uniunii Europene și-au mărit bugetele pentru apărare în ultimii ani? Poate fi elaborată o strategie comună de apărare a țărilor Uniunii Europene? L-am întrebat pe Cătălin Gabriel Done, analist de politică internațională, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale (ESGA).Cătălin Gabriel Done: „Politica de securitate și apărare comună este un călcîi al lui Ahile în ceea ce privește integrarea europeană. Încă din anii ’60, cînd UE a încercat să creeze o postură de apărare comună, Franța s-a opus și a militat pentru autonomie în ceea ce privește politica de securitate și apărare. De altfel, este foarte greu să vorbim despre o cedare a suveranității naționale în acest domeniu al securității, pentru că pînă la urmă apărarea națională ține de suveranitate. Or, este foarte greu să ducem discuția integrării europene într-acolo dar pași importanți s-au făcut. Am văzut că actuala Comisie Europeană încearcă pe cît de mult posibil să găsească un numitor comun pentru a accelera procesul de integrare europeană în acest domeniu și pentru a nuanța o politică de securitate și apărare coerentă.”Este posibilă o autonomie strategică a Europei față de SUA și NATO? Cătălin Gabriel Done: „În momentul de față nu. Pentru că există o lipsă de investiții în domeniul apărării. Europa s-a dezvoltat economic tocmai pentru că s-a pus sub umbrela de securitate americană. Americanii au fost întotdeauna aici după Al Doilea Război Mondial și au asigurat securitatea și apărarea. Este exact ceea ce Donald Trump a spus la inaugurarea mandatului său: faptul că modelul social și economic european se datorează cheltuielilor masive pentru apărare ale SUA. Această pace relativă pe continentul european ne-a făcut să ne imaginăm că războiul nu mai este posibil și-atunci investițiile în securitate și apărare au fost diminuate masiv și resursele financiare s-au îndreptat spre alte sectoare. Și brusc a venit 2014 - deși invazia rusă din Georgia ar fi trebuit să ne trezească la realitate -, a venit 2014, anexarea Peninsulei Crimeea și am văzut că războiul este posibil iar apoi, odată cu invazia la scară largă din Ucraina, ne-am trezit în fața unei realități dure: că industria militară europeană nu este capabilă să producă într-un termen foarte scurt echipamente pentru a ne apăra. Și-atunci această autonomie strategică este o discuție foarte frumoasă dar ea nu poate fi realizată, din punctul meu de vedere, mai devreme de 2045, 2050 chiar.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

După ce premierul Sébastien Lecornu și-a dat demisia, preşedintele francez Emmanuel Macron a numit un nou prim-ministru: pe Sébastien Lecornu. Ce urmăreşte preşedintele francez cu această decizie? Va reuşi noul cabinet Lecornu să elaboreze bugetul pe 2026 şi să reducă deficitul masiv al cheltuielilor publice? Va face un compromis cu stînga pe tema reformei pensiilor? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Care a fost miza lui Emmanuel Macron să-l numească prim-ministru tot pe Sébastien Lecornu, după ce i-a acceptat demisia?Camil Pârvu: „Miza a fost, în mare măsură, să păstreze un anumit control asupra Executivului. Şi asta însemna să nominalizeze un om politic din această galaxie de formaţiuni centriste care-i sînt apropiate şi, de asemenea, să menţină o minimă coaliţie în jurul acestui candidat la funcţia de prim-ministru. Pentru că primul guvern Lecornu a căzut din cauza unei neînţelegeri între membrii altui partid, nu a celui macronist, e vorba despre Les Républicains.” Centrul politic sau partidele macroniste sînt compromise şi au o influenţă în scădere. Cum poate fi salvat, totuşi, centrul – în care includ şi Partidul Socialist? Camil Pârvu: „Acest centru este, pînă la un punct, proiectul politic al lui Macron. Şi era oricum o chestiune de interpretat dacă mai supravieţuieşte acel centru creat în jurul lui Macron, după ce Macron nu va mai fi preşedinte. Ce a făcut Macron a fost să împingă cît mai mult partidele de centru-stînga, centru-dreapta către o guvernare pe care să o stăpînească el. A diluat foarte tare identităţile politice de centru-stînga şi centru-dreapta. Ideea de centru este mai degrabă atipică, politic vorbind. Pentru că centrul este într-un loc unde se întîlnesc un centru-stînga şi un centru-dreapta. Or, acele două centre – stînga şi dreapta – sînt astăzi într-o criză fenomenală din cauza dinamicii politice pe care a creat-o Macron. Şi Les Républicains, şi socialiştii sînt foarte slabi. Tot încearcă să se reinventeze, uneori reuşesc, alteori este o criză permanentă. Faptul că cele două mari partide care au guvernat Franţa zeci de ani sînt într-o asemenea criză şi împreună fac 20%, sau poate un pic mai mult, e forma unei crize de regim politic, aşa cum este definit în tradiţia franceză. Este o criză care i se datorează în mare măsură lui Macron. Pentru că el a încercat să golească de energie şi de conţinut aceste două mari partide, ceea ce a reuşit. Şi să creeze un centru care, de fapt, nu a ţinut, centrul e slab, de abia reuşeşte să trăiască de la o zi la alta, guvernînd într-o manieră minoritară şi înlănţuind crizele una după alta din ce în ce mai des, ceea ce în sine creează o problemă de legitimitate destul de puternică. Iar pe margine avem cele două partide care sînt foarte puternice. Fostul Front National, care este acum Rassemblement National, e primul partid al ţării. Iar pe partea cealaltă, un alt partid care nu vrea deloc compromisuri, care nu este în nici un fel la centru, ci este de extremă stînga şi care, la rîndul său vrea tot un fel de revoluţie constituţională, o A 6-a Republică, vrea o schimbare radicală. Ceea ce a mai rămas din centru este într-o continuă ceartă. Toţi cei care guvernează acum sînt mai mult sau mai puţin de centru dar se ceartă în permanenţă. Aceste tensiuni se vor accentua pe măsură ce se apropie prezidenţialele şi vor fi tot felul de tenori, de indivizi care vor dori să aibă o carieră de preşedinte şi care se vor lansa în această competiţie.”   Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Ultimii 20 de ostatici israelieni rămași în viață și deținuți de Hamas au fost eliberați luni. De asemenea, aproape 2.000 de prizonieri palestinieni au fost eliberați din închisorile israeliene. Președintele american Donald Trump a rostit ieri un discurs în fața Knessetului, Parlamentul israelian, după care a participat la summitul pentru pace în Gaza din Egipt, unde a semnat, alături de lideri din Egipt, Qatar și Turcia, un acord de încetare a focului în Fîșia Gaza. Ce urmează în regiune? Şi, mai ales, cum poate fi garantată pacea? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).De fapt, ce conține acel document semnat de liderii țărilor care au mediat conflictul Hamas-Israel, acel acord de încetare a focului?Ioana Constantin-Bercean: „Este un acord istoric, aşa cum foarte multă lume îl denumeşte. Trebuie să înţelegem însă că este un drum lung pînă la acea pace istorică despre care se vorbeşte. Este un acord care prevede, în primul rînd, această încetare a focului şi etapele care au fost parcurse pînă acum. Este un document prin care se promite pace în Gaza şi în toată regiunea Orientului Mijlociu. Este o asumare de implementare din partea tuturor părţilor care semnează acordul, denumit simbolic «acordul de pace Trump» şi care doreşte să pună capăt celor doi ani de război dintre Israel şi organizaţia teroristă Hamas şi dezastrului umanitar care s-a întîmplat după 7 octombrie 2023 în Fîşia Gaza.”Unul dintre obiectivele planului de pace al lui Donald Trump prevede ca Hamas să depună armele. Se va întîmpla asta?Ioana Constantin-Bercean: „Dacă ne uităm peste toate cele 20 de puncte ale planului de pace, vom vedea că nu este prevăzută în mod explicit dispariţia aripii politice a Hamas. Să ne amintim: s-a discutat foarte mult despre cele două componente ale organizaţiei Hamas. Sigur că ele, în anumite momente, au acţionat împreună. Dar există şi acea parte politică despre care se vorbeşte foarte puţin, care a fost adesea ignorată şi care a făcut parte din procesul de negociere. În ceea ce priveşte dezarmarea completă a organizaţiei Hamas, să ne uităm doar la ultimele incidente, din ultimele 24 de ore. La foarte scurt timp după implementarea primei faze a acordului de pace, un palestinian a fost ucis de forţele militare israeliene. Acest soi de incidente va fi cu siguranţă instrumentalizat şi folosit ca metodă de propagandă. Pentru că, imediat după acest incident, un purtător de cuvînt al Hezbollah a ieşit în faţă şi a spus: iată un motiv pentru ca Hamas să nu accepte o dezarmare completă. Deci, procesul acesta de pace va fi unul îndelungat şi extrem de complicat. Iar pe parcurs se vor ivi diverse obstacole şi diverşi actori nonstatali care vor încerca să împiedice înaintarea pas cu pas, spre cele 20 de puncte din planul de pace al lui Donald Trump. Trebuie menţionat că sînt diverse grupări care au apărut în timpul celor doi ani de război dintre Israel şi Hamas, diverse grupări, cu diverse interese care vor dori la un moment dat să preia controlul politic dar şi militar asupra Fîşiei Gaza.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Ce putere are activismul civic în fața dictaturii? Ce șanse are o mișcare pornită de la cetățeni să clatine un sistem opresiv? Discutăm pe această temă, pornind de la povestea Maríei Corina Machado, laureata Premiului Nobel pentru Pace pe 2025, pentru „munca sa neobosită de promovare a drepturilor democratice pentru poporul venezuelean și pentru lupta sa pentru realizarea unei tranziții juste și pașnice de la dictatură la democrație”. Invitata noastră este Caterina Preda, cadru didactic la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Caterina Preda: „Cîştigarea Premiului Nobel pentru Pace de către María Corina Machado cred că e un semnal foarte important pentru activiştii civici din Venezuela dar, în general, pentru oamenii care încă au această credinţă foarte puternică în revenirea democraţiei liberale în Venezuela, democraţie liberală care a existat timp de 40 de ani, între 1958 şi 1998 şi care a fost gradual dezmembrată, demontată, demantelată de regimul Chávez, urmat de regimul Maduro. Deci cred că pentru venezueleni, atît de dreapta, cît şi de stînga, cîştigarea acestui premiu de către Machado este un semnal că lumea nu i-a uitat.”Care e cea mai importantă reuşită a Maríei Corina Machado? Caterina Preda: „Cred că cea mai importantă reuşită a lui Machado, pentru care e respectată atît de cei care provin din partidele tradiţionale, Democratic Action, ca partid social-democrat, şi Copei, partid creştin-democrat, cît şi din partidele noi, precum Primero Justicia, partidul fostului lider al coaliţiei de opoziţie, Capriles, este faptul că ea a unit această opoziţie. De fapt, pentru mult timp, în Venezuela lui Chávez, o manieră prin care acesta a reuşit să construiască regimul din ce în ce mai autoritar, a fost că opoziţia s-a abţinut de la alegeri, că opoziţia era foarte divizată. Trebuie înţeles că această coaliţie a opoziţiei este foarte vastă, foarte eclactică, atît din punct de vedere ideologic, cît şi ca tip de formaţiuni. Pe de-o parte vorbim de partide politice, precum cel din care provine Machado, pe de altă parte e vorba de organizaţii civice, de organizaţii sociale, atît de stînga, social-democrate, social-progresiste, cît şi liberale, cît şi creştin-democrate şi conservatoare. Marele său atu este că a unit această largă coaliţie şi s-a văzut şi sprijinul popular.”Ce șanse au mișcările civice din țările cu regimuri opresive, dictatoriale să clatine un asemenea regim?Caterina Preda: „În sensul ăsta America Latină are multe exemple, din timpul dictaturilor militare, mai ales, dictaturile militare din ţările din Conul Sudic al Americii de Sud, din anii ʼ60, ʼ 70, ʼ 80. A fost un activism mai ales al femeilor. Mamele dispăruţilor, cei care au fost arestaţi, torturaţi şi ucişi de către dictaturile militare de dreapta, s-au mobilizat foarte devreme. Cea mai celebră mişcare de acest tip, care apoi a făcut să apară mişcări similare şi-n alte ţări, este Mişcarea Mamelor din Plaza de Mayo din Buenos Aires, din Argentina. Aceste femei chiar au fost eroine pentru că au ieşit în piaţa publică, în faţa palatului prezidenţial pentru a cere informaţii despre copiii lor, care fuseseră răpiţi şi despre care regimurile militare spuneau că nu ştiu ce s-a întîmplat, poate au plecat în concediu – exista şi această sfidare supremă din partea militarilor. Aceste femei care, unele dintre ele au devenit ele însele victime ale dictaturilor, au reuşit să clatine regimul. E drept că aceste mişcări civice n-au dus la sfîrşitul dictaturilor militare, dar cred că au fost un factor foarte important. Şi cu sprijinul organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului din SUA s-a întîmplat asta, atît în Chile, cît şi în Argentia, şi-n Brazilia. Au reuşit să contribuie la delegitimare regimurilor militare.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Tatiana Țîbuleac este una dintre cele mai apreciate scriitoare de limbă română, în spațiul de limbă română – în România și Republica Moldova – dar și în alte țări. Primele ei două romane, „Vara în care mama a avut ochii verzi” și „Grădina de sticlă”, sînt traduse, cu mult succes, în peste 20 de limbi.Tatiana Țîbuleac a publicat recent romanul „Când ești fericit, lovește primul” (Editura Cartier). O carte ca un ghem de teme spinoase și actuale. Personajul principal al cărții, Mila, are 50 de ani, a emigrat în anii ’90 din Republica Moldova în Franța și este alcoolică. Tatăl ei de asemenea a fost alcoolic. Mila a crescut fără mamă – și, adesea, fără tatăl iubit, plecat mai tot timpul pe teren, prin satele Moldovei, despre care scria reportaje –, într-un Chișinău marcat în anii ’90 de sărăcie și criminalitate. Profesorii, doctorii, angajații la stat nu-și primeau salariile cu lunile. Ea însăși devine profesoară de franceză la Universitate dar ajunge să aibă de-a face cu lumea interlopă și traficanții de droguri și valută. În Franța, face munci necalificate și nu-și găsește locul. Dar își spune povestea. Cu cinism, cu maximă onestitate. Povestea ei poate fi considerată o sinteză a poveștilor de viață ale multora dintre femeile care au emigrat în anii ’90 din Republica Moldova în Vest.Tatiana Țîbuleac: „Mila este o femeie tipică din Estul Europei, o femeie care a plecat în primul val de migrație din Republica Moldova, care a fost cel mai dur, cel mai violent, cel mai necruțător. Aș vrea să se înțeleagă că Mila a migrat altfel se pleacă acum peste hotare. Iar ceea ce a devenit ea sau vocea asta tăioasă și cinică este de fapt tot ce i s-a întîmplat în viață. (...) Anii ’90, de care vorbim în carte, sînt anii care au lovit foarte, foarte dur Moldova, sînt anii în care oamenii au fost disponibilizați, și-au pierdut serviciile, au devenit săraci, în care nu aveam curent și era frig în casă și eram disperați.”Mila are un discurs necruțător, își povestește viața fără să cosmetizeze experiențele dure prin care a trecut, dar are și momente de duioșie, de tandrețe, mai ales cînd vorbește despre tatăl său și despre prietenii ei. Cum ai ajuns la vocea personajului narator, Mila?Tatiana Țîbuleac: „Am trăit acei ani, nici măcar n-a trebuit să fac cercetare, pentru că atunci eram jurnalist și scriam despre asta în fiecare zi. (...) M-am întîlnit cu foarte multe persoane care pur și simplu s-au frînt în acei ani. Se întîlneau la fiecare pas tragedia, drama, frica de-a trăi într-un Chișinău criminal, în acele vremuri. Toate jurnalele de știri începeau cu împușcături, cu morți, cu droguri, cu interlopi prinși, eliberați, scăpați. Un fenomen care m-a marcat a fost traficul de persoane. Au fost niște ani absolut îngrozitori din acest punct de vedere. Femeile tinere, sperînd că vor pleca peste hotare să muncească, să-și găsească un loc de trai, ajungeau, multe dintre ele, victime ale traficului de persoane. Am făcut multe reportaje pe tema asta. Toate acele povești s-au adunat într-un fel. Probabil că este răspunsul pe care-l dau de fiecare dată cînd sînt întrebată despre cărțile mele: nu este povestea mea dar este și vocea mea acolo. (...) Cred că este cea mai sinceră carte a mea. Pentru că migrația nu este ușoară niciodată, nici atunci cînd pleci la mai bine și deja totul este aranjat în țara în care vii.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Criză politică în Franța. La mai puțin de o lună de la numirea în funcție, premierul Sébastien Lecornu și-a anunțat demisia, invocînd imposibilitatea de a asigura o majoritate parlamentară pentru a putea guverna. Este cel mai scurt mandat de premier din istoria celei de-a V-a Republici și reprezintă un nou episod din criza politică prelungită pe care o traversează Franța după alegerile legislative anticipate din 2024. În lipsa unei majorități clare în Parlament, președintele Emmanuel Macron se confruntă cu o situație complicată. Nici partidele de stînga, nici cele de dreapta, nici blocul centrist nu par dispuse să colaboreze într-un guvern de compromis. În timp ce incertitudinea politică se adîncește, guvernul trebuie să găsească soluții și pentru rezolvarea crizei financiare. Și să adopte bugetul de stat pentru anul viitor – un test important pentru credibilitatea internațională și pentru stabilitatea economică a țării. Cum s-a ajuns la acest impas? Și cum poate fi depășit? L-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea. Mihail-Valentin Cernea: „Pînă la urmă, este incapacitatea Franţei de a se hotărî cu privire la viitorul ei. Avem stînga contemporană franceză, care dă dovadă de oareşce unitate, de la centru-stînga la stînga extremă, în momentul de faţă, dar care ar vrea să respingă în bloc toate reformele pe care le-a făcut Macron economiei franceze pînă acum, inclusiv discuţia despre vîrsta de pensionare, care e foarte importantă pentru stabilitatea financiară a Franţei. Aşa că, din păcate, blocul centrist nu prea are cum să se alieze cu blocul de stînga, avînd în vedere că blocul de stînga şi-ar dori anularea reformelor pentru care blocul centrist s-a luptat pînă acum. Evident, o alianţă cu blocul de dreapta extremă de la Adunarea Naţională este foarte puţin plauzibilă în Franţa în momentul de faţă, cordonul sanitar ţine şi mă îndoiesc că blocul centrist ar vrea să guverneze alături de acest partid, care are în continuare un stigmat în politica franceză şi probabil va rămîne cu acest stigmat. Avînd în vedere aceste incapacităţi de a comunica unii cu alţii, de a lucra împreună, aceste inabilităţi de a găsi consens politic pe foarte multe măsuri, evident că scena politică este fragmentată şi probabil că va rămîne fragmentată o lungă perioadă de timp de-acum încolo.”Ce urmează – mai degrabă un regim prezidențial pur sau un parlamentarism care va dilua puterile președintelui? Mihail-Valentin Cernea: „Totul depinde de cum vor arăta ofertele de la alegerile prezidenţiale din 2027, dacă nu vor veni mai devreme. În momentul de faţă, Franţa funcţionează de facto ca o republică prezidenţială. Tocmai pentru că Parlamentul nu poate să impună un guvern, preşedintele Macron foloseşte toată puterea constituţională pe care o are ca să guverneze nu anticonstituţional, dar cumva pe persoană fizică, pînă cînd Parlamentul intră în joc. Evident că Parlamentul rămîne o instituţie puternică, care, după cum vedem, îi pune beţe în roate lui Emmanuel Macron. Dar momentan, lucrurile arată foarte prezidenţial. (...) Franţa e într-o formă de criză de identitate. O criză de identitate politică, o criză de identitate legată de rolul Franţei în lume. E greu să oferi din afară o predicţie despre care va fi rezultatul acestei conversaţii culturale foarte dificile pe care o are Franţa. Pentru că nu e doar o conversaţie politică, nu e doar o conversaţie economică, e şi o conversaţie despre ce este Franţa.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Ordonanța de Urgență nr. 52/2025 adoptată de guvern instituie limitări temporare ale cheltuielilor publice și blochează angajamente noi pentru anumite cheltuieli. Actul normativ a fost adoptat cu sopul de a contracara deficitul bugetar. Însă măsura are consecințe nefaste pentru instituțiile de cultură care s-au trezit cu activitatea blocată. Ordonanța a stîrnit deja numeroase reacții de protest. Ministerul Culturii a anunțat că inițiază, împreună cu Ministerul Dezvoltării, un memorandum comun „care să permită continuarea activităților, în special în ceea ce privește producerea și exploatarea bunurilor culturale”. Cum se explică faptul că sectorul cultural este printre primele vizate atunci când se fac economii bugetare? Le-am întrebat pe Corina Șuteu, expertă în politici culturale, fostă ministră a culturii, şi pe Oltiţa Cîntec, teatrolog, curatoare a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr din Iași.Corina Șuteu: „Nu avem, de fapt, astăzi, o viziune de ansamblu despre ce fel de politici culturale dorim în România. Mai are cultura de stat un suport în guvern? Mai are cultura de stat un suport popular? Noi trebuie să răspundem la aceste întrebări. Pentru că ne aflăm, că vrem sau nu, într-o situaţie în care, dacă acest suport nu mai există, este pentru că din ce în ce mai mult, din cauze foarte variate, noi avem astăzi un public care a fost educat să devină mult mai mult consumator decît gînditor. Şi rezultatele sînt pe foarte multe planuri. Şi aici ne legăm şi de educaţie, ne legăm şi de mediu, ne legăm şi de felul în care înţelegem sau nu să dorim ca sistemul care deserveşte cultura să funcţioneze. Dar nu să funcţioneze în sens mecanic, ci să funcţioneze organic, cu toate evoluţiile care au avut loc în privinţa practicilor culturale. Mie nu mi se pare că ce s-a întîmplat e ceva neaşteptat. Este consecinţa unor maladii de sistem care s-au manifestat de fiecare dată altfel, dar s-au manifestat destul de puternic şi în anii recenţi iar acum, pentru că sîntem într-o situaţie de criză, iată, se manifestă brutal.”Oltiţa Cîntec: „Sper ca această scăpare, această, poate, neînţelegere adecvată a domeniului cultural să fie corectată printr-o altă Ordonanţă de Urgenţă, unde să se prevadă la exceptări domeniul cultural. Deoarece cultura nu consumă, cultura este o investiţie în oameni, în viitor. (...) Ar trebui să stăm de vorbă la modul profesionist cu decidenţii. Să sperăm că şi decidenţii, factorii politici sînt interesaţi să dialogheze cu specialiştii din domeniul cultural şi să înţeleagă importanţa pe care acest domeniu o are în orice societate. Într-adevăr, după pumnul în plex pe care l-am primit vinerea trecută, cînd s-a publicat ordonanţa asta buclucaşă în Monitorul oficial, să ne revenim şi să transformăm o situaţie de criză într-o oportunitate. Să privim lucrurile constructiv, pragmatic, cu onestitate, într-un dialog real. Deci nu retoric, cu alte promisiuni, să nu fie totul la timpul viitor. Mie mi-ar plăcea să discutăm la timpul prezent.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural