Iulian Bocai: „Nu mă pot gîndi la lucruri mai puternice decît a vrea să înțelegi ce e cu lumea...”

„Opt povești de dragoste și dorință” – așa se subintitulează volumul lui Iulian Bocai, „Revărsatul zorilor” (Editura TREI). Un volum cu opt povestiri și același narator, care-și revizitează viața, din copilărie pînă spre vîrsta de 40 de ani și decupează din ea diverse momente – începînd cu copilăria într-un oraș din Oltenia, despărțirea părinților, trecînd prin anii de liceu și de facultate, pînă la maturitatea marcată, ca și celelalte vîrste, de singurătate și de căutarea legăturii cu ceilalți, a afecțiunii, a iubirii. Am stat de vorbă cu Iulian Bocai despre temele cărții, despre personajele sale, preocupate de literatură și filosofie, despre căutarea sau așteptarea dragostei, posibilă-imposibilă, despre sexualitate și prietenie, ca forme de căutare de sinei.

Iulian Bocai: „A trebuit să scriu poveștile astea ca să văd în trecutul meu dacă lucrurile se legă într-o direcție sau nu. De-asta au un aer așa personal. Deși ele sînt inventate, în multe privințe.”

Și ce răspunsuri au adus aceste povești? 

Iulian Bocai: „Au adus răspunsul că e foarte greu să te legi de o altă inimă sau e foarte greu să găsești dialogul perfect autentic cu altcineva. Trăiam într-o perioadă în care aveam impresia că viața e structurată de minciună și că umanitatea nu e neapărat un lucru în care merită să ai încredere. Dar asta era mai degrabă o concluzie depresivă. În orice caz, nu voiam să rămîn acolo, în genul ăla de pesimism. Și voiam să văd dacă cumva aveam dreptate să cred că-mi structurase întreaga viață de pînă atunci. Nu cred că e așa. Dacă scoți ceva din poveștile astea este că sinceritatea e posibilă, doar că e rară.”

Căutarea dragostei este o temă importantă a cărții. Sînt mai multe povești despre iubirea posibilă, care se dovedesc pînă la urmă a fi povești despre imposibilitatea iubirii. E o preocupare permanentă, pînă la final, pentru dragostea eternă și pentru ceea ce o umbrește. 

Iulian Bocai: „Păi, cînd drama vieții tale e singurătatea sau incapacitatea de a scăpa din propria sineitate, atunci dorința sau dragostea este factorul salvator, nu? Cel puțin în poezia clasică, în literatura clasică. Ce te scapă de tine însuți e faptul că ai întîlnit pe cineva care te cunoaște și în fața căruia nu trebuie să te mai ascunzi. Și în cartea asta, dar cred că și în următoarele pe care o să le scriu, vreau să văd ce se întîmplă cînd nu poți să ai asta. Cînd o dorință sau o iubire nu activează salvarea. Și nu ți-o aduce. Dar o cauți pentru că acolo ai fost învățat să o cauți. E o problemă filozofică pentru mine. Nu e neapărat o problemă existențială pentru că eu, de altfel, în viața mea am iubire și mă bucur de ea. Dar vreau să văd ce se întîmplă cu cineva care nu ajunge niciodată acolo.”

O constantă a personajelor e interesul pentru cărți. Se citește și se vorbește mult despre literatură și filosofie în cartea asta. Ce putere are literatura pentru lumea din carte? Îi unește sau asta e doar a altă iluzie?

Iulian Bocai: „Nu, nu cred că e o iluzie Am avut norocul în adolescența mea să întîlnesc oameni, care-mi sînt și acum prieteni, cu care am vorbit despre lucrurile astea foarte devreme și care ne-au ținut laolaltă. Impresia mea e că o pasiune autentică pentru poezie, pentru filozofie sau pentru literatură unește ca nimic altceva. Și, în general, pasiunea autentică pentru lucruri. Se întîlnește lumea și ca să joace board games. Și aia e o pasiune care unește. Dar n-aș putea să-mi concep viața nici fără literatură, nici fără pasiunea mea filosofică și nici fără oamenii cu care am împărtășit-o. Nu mă pot gîndi, în general, la lucruri mai puternice decît a vrea să înțelegi ce e cu lumea, a căuta răspunsurile pentru ea în cărți și apoi a te întîlni cu prietenii și-a vorbi despre ele.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural